Vai, omule, te duci mereu în jos,
Ai cam uitat să mai trăiești frumos,
Acuzi și ești mereu judecător
Împarție vinovăție tuturor...
Nu mai ai ochi, nici nu mai ai obraz,
Când alții au succes îți e necaz,
Și cauți să explici imperativ
Că tot ce au e pur demonstrativ.
În cutezanță nu îți iei avânt
Dar știi să pui doar ură în cuvânt,
Iar din minciună ajutor îți faci
Orgoliul, prin efect, să-ți satisfaci.
Vezi totul ideal, perfect, măreț,
Și-i dai valoare numai după preț,
Restul e pleavă bună de gunoi,
Ori chiar o cârpă plină de noroi.
La toți le spui că ești cel mai corect,
Și asta vrei s-arăți și prin aspect,
Prin vorbele ce șiroiesc idei
Lipsite de știință și temei.
Te-arăți de adevăr încredințat
Și zici că alții-au viață în păcat,
Doar tu fiind model de pocăință
Numindu-ți fudulia drept credință.
Concretul, prin minciuni, îl nuanțezi
Spunându-ți că-i firesc să te distrezi,
Și numai tu ești concludent reper
De cum e totul pe Pământ și-n Cer.
Cu tot ce faci te tragi mereu în jos,
Nici nu mai știi că poți trăi frumos,
Ce nume vrei să ai printre urmași
Când tu doar nesimțire-n urmă-ți lași?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu