Tu știi că te iubesc... dar n-ai curaj
Să dai uitării umbrele de teamă
Ce-ți spun șoptit că totu-i un miraj
Și să aștepți fără să-l iei în seamă.
Prin conjunctura clipei de acum,
Când gândul înspre tine îmi tot fuge,
Ideea de firesc își face drum
Și verbele încep să se conjuge.
Enigmele, încet, încet, dispar,
Preconceputul rolu-și părăsește
Și simți în gând, părându-ți cam bizar,
Că singularul mai mereu lipsește.
În conjugări, cu rost în mod normal,
Se-adună prevestiri de multe fapte
Spre un context mereu fără final,
Doar trecător din noapte-n altă noapte.
Sub umbra lor, idei ce altfel pier
Fac notă întru totul discordantă
Cu amintiri ce încă te mai cer
Să le rămâi emblemă relevantă.
Dar, cum presimți, e totul definit,
Chiar tu te simți altfel, redefinită,
Voindu-ți mersul drept, neîngrădit,
Să poți iubi și să te simți iubită.
Totul e clar... nevoie-i de curaj
Ca faptele să-ți fie o măsură
Să ieși dintr-al uitării arbitraj,
Dând vieții nou avânt și anvergură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu