Simt apele că plâng la miază-noapte,
Copacii aplecaţi spre miază-zi,
Şi oamenii ce se dedau la fapte
Grăbiţi în gândul lor de a muri.
Pâinea lipseşte, ploaia nu-i destulă,
Căldurile prin focuri au trecut,
Iar lumea e de toate nesătulă,
Îşi joacă demnitatea la barbut.
Cântarele s-au învăţat să fure,
Gândind că cei săraci prea risipesc
Şi nu e drept bogații să îndure
Ideea că de ceva se lipsesc.
Furtul deja îşi face loc în lege,
Legat de banii ce acum se vând,
Dând dreptul chiar oricui, de înţelege,
Să stea cu el, deopotrivă-n gând.
Conştiinţa noastră stă de veghe-n burtă,
E ca şi noi, un straniu animal,
Ce-i fericit când prin gândirea scurtă
Se defineşte a trăi real.
I-ajuns pământul plin de fiinţe slabe,
Săracii tac, bogaţii n-au auz,
Prea multe case sunt, de fapt, cocioabe,
Pământul azi e plin pân' la refuz.
Cel mic îl linguşeşte pe cel mare
Numindu-se, în sinea lui, firav,
Dar e mereu de laudă în stare,
Oricât s-ar şti că el, de fapt, e sclav.
Privesc spre cer şi văd... răsare luna,
Şi scriu privind spre creste, peste munţi,
Cu gând că-s şi-acum, ca-ntotdeauna,
Încărunţind văzând pe cei cărunţi.
Aşa privind, nimic nu mă mai miră,
Cum nu mă miră calmul regăsit,
Şi nici că timpul lumii, clar, expiră,
Iar eu voi fi atât de obosit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu