Încet, încet voi spune că-s nebun,
Înebunesc gândindu-mă la tine,
Și nici nu pot, chiar ție, să îți spun,
Că singură, eu știu, nu îți e bine.
Nici n-ai putea acum să înțelegi
De ce îți spun ideea-mi relevantă
În mult prea nevoite alte legi
Ce vieți-i dau esență relevantă.
Acum e vremea unui compromis,
Ca mersul să-ți devină preumblare
Mizând pe fantezie și pe vis,
Prin prevestita-ți nouă întâmplare.
Întâia dată prin real consens
Se vor convinge simțurile toate
Că altfel viața n-ar avea nici sens,
Că altfel ți-ai fi spus că nu se poate.
Ceasul de seară îți va fi totem
Dându-ți motiv în toate de-a răzbate,
Știind că-n tine sunt și nu mă tem
De bariere ce se vor lăsate.
Și-nțelegând cu totul ce-i normal,
Că altfel totul e asnalitate,
Mi te vei cere, evident real,
Concretul perfectat de noutate.
Tot nou va fi și cel de-al doilea pas
Și timpul măsurat de altă faptă
Ca sigură să fii că ți-am rămas
Motivul ce dorința îl așteaptă.
Te vei trezi cu gând schimbat și nou,
Fiindu-ți eu dorință-n alte fapte,
Nu doar un corolar ci și ecou
Trăirilor firești din miez de noapte.
Și repetat va fi tot ce-i firesc,
Și-ntr-un firescu-ți gând de împlinire,
Lăsându-mi timp mereu să te iubesc,
Iubindu-mă prin simpla ta menire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu