Atâta ură, Doamne,-atâta ură
În viața asta dat mi-a fost să văd,
Că nici nu știu de-și are o măsură,
Ori ea-i măsura unui clar prăpăd.
Am întâlnit, și nu doar ca idee,
Ce nici poveste nu credeam a fi,
Gândul la moarte mare epopee
Ori gând primar al zorilor de zi.
Am întâlnit dorința de răspată
A celor ce fac omul manechin
Fățărnicind dorința-adevărată
Spre interesul lor mereu meschin.
Mi-a depășit puterea de gândire
Contrastul dintre faptă și cuvânt,
Când între zise mari, despre iubire,
Se dovedeau, real, doar vorbe-n vânt.
Obscurități și fapte fără miză
S-au pus a fi motiv de răzbunări,
Și au ajuns, de multe ori deviză,
Minciunilor cu rost de condamnări.
Copiii-și bat părinți, fără milă,
Fugind apoi de chiar trecutul lor,
Vorbind de adevăr cu multă silă
Având mereu un gând răzbunător.
Femei ce fug de sfânta lor menire
Prin ceața dimineții se zăresc
Urând chiar și ideea de-mplinire
În mod cinstit, frumos și omenesc.
Și-am întâlnit gândiri prea mici, meschine,
Ce-l vor pe om un simplu făcător
A ceea ce spun alții că e bine,
Sau e făcut precum e placul lor.
N-am ce să fac, accept și-această ură,
Ea e iubirea celor mici, neputincioși
Ce vor mereu răspuns de anvergură
Să se arate permanent frumoși.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu