Însemnul meu îl porți, îl ai în sânge
Ca adevăr, concret și expresiv,
Că timpul trece însă nu constrânge.
Tot ce a fost e-acum uitat și șters,
Fiind ori slab ori fără relevanță,
Pierdut într-un alt fel de univers,
Rătăcitor și fără de speranță.
Oriunde te vei vrea, voi fi prezent,
Prin gândul tău, cu-ntreaga mea făptură,
În clar consens cu rostul evident
De-a fi chiar etaloanelor măsură.
Puține par a fi cu rost și rol
De treceri peste praguri ori hotare,
Că, prin cutume, pari căderi în gol
Rar conjunctură dată de-ntâmplare.
Când îți spuneai, chiar tu, că fără rost
Au devenit atâtea vremi trecute,
S-a întâmplat ceva... Și știi ce-a fost...
Căzând cu totul mult prea mari redute!
Abia acum, când totul e concret,
Și nu mai ai motiv de răzgândire,
Spre nemuriri plecăm, încet, încet,
Sortiți, chiar și în ea, tot la iubire.
Îți sunt însemn cu rost de corolar
Al vieții ce ți-a fost mântuitoare,
Chiar de ți-o crezi trecută în zadar,
Ori, chiar real, strivită de-ndurare.
Și-aici, și-n Cer, suntem un caz concret
De adevărul ce-i pe veci cutumă
Al crezului că rostul de dublet
Nicicând, la un non-sens, nu se rezumă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu