Repulsiv la Marin Preda

Să-l mai citesc pe Preda nu îmi vine,
Mi-e teamă că prin scrisu-i e prezent,
Că vremea din trecutul lui revine,
Schimbată-i doar prin forma de accent.

Ceva ce-a fost începe să se-ntâmple,
Delirul va rămâne nesfârșit,
Glonțul gândește iar s-ajungă-n tâmple,
Convins fiind că nu va fi oprit.

Lumina, prin ferestre-ntunecate
Mi-arată îndrăzneala fără rost,
Desfășurarea vorbelor trucate
Îmi e de-ajuns să-mi spună ce a fost.

În toate văd doar viața ca o pradă,
Rispitorii în povești o scriu,
În ceața-n care au decor o stradă,
Plecarea prevăzând-o în sicriu.

Aglomerări de negândite forme
Friguri ciudate dintr-odată-mi dau,
Simțind că lăudatele reforme
Îmi cer să tac, îmi cer să mă predau.

Nu-l mai citesc pe Preda, n-am putere,
În vremea-aceasta-n care e uitat
Și cenzurat de maxima tăcere
A celor ce la crime s-au dedat.

Citat, din când în când, e Moromete,
Dat ca exemplu de țăran model
Ca apa rece pe țărani să-mbete
Considerându-l răzvrătit, rebel.

Delirul nesfârșit abia începe,
Autodefinindu-se reper
Celor ce vor, macăr acum, pricepe
Că drumurile oamenilor pier.

Cel mai iubit deja e doar sintagmă,
N-are mimic cu viața în comun,
Chiar și acei ce sunt cu el în tagmă
Indiferențe crase își impun.

Risipiri de uz

Intermezzo in destin)
Tecând de la extreme la extreme,
Punând în seama unui gând alte idei,
Apar, de nicăieri, oricum probleme,
Chiar dacă sunt lipsite de temei.

În regăsiri, mereu, o întâmplare
Intră în rol fără concretul semn
Al celor ce ieșind la drumul mare
Se fac a fi, dar nu-s deloc, îndemn.

Dar dincolo de uz, ori de risipă,
Un intermezzo are rol firesc,
Redând trăirii, chiar când e de-o clipă,
Credința în realul omenesc.

Iar dacă toate par fără oprire,
Oricâte bariere sunt pe drum,
Consensualul vis de împlinire
Renaște din cenușe și din scrum.

Și nu există legi, și nici cutume,
Ce ar putea avea efect major
La-nstăpânirea peste-ntreaga lume
Al pasului de timp risipitor.

Când totul pare-a fi coincidență,
Suprapunând extremele din plin,
Tot ce înseamnă drept la existență
E relevat, de-a pururi, prin destin.

Succintul fundamental

Cu mine ai să fii în orice viață
De câte ori va fi să te mai naști,
Vei trece nori de negură ori ceață
Ca faptei, prin trăiri, să te demaști.

Nici un motiv și nici o întâmplare
Nu va mai fi motiv de-ntârzieri,
Nici nu va sta ca semn de întrebare
Despre un mâine ce va trece-n ieri.

Mă vei dori, știind că ești dorită
De cel ce sunt același care-am fost,
Și îmi vei fi de-atâtea ori ispită
Dar niciodată fără de un rost.

Am să-ți tot fiu motiv de rătăcire
De nu-ți voi fi mereu un început,
Avându-ți dor aceeași amintire
De a trăi-n prezent un fost trecut.

Fiindu-ți totul, foarte clar, în minte,
Mereu, prin comparații, vei fugi,
În mod contrar ideilor succinte
Ce doar calvarul ți l-ar prelungi.

Dar și norocul îți va sta aproape
Atunci când în destin va fi să crezi,
Când ai să vrei să nu mai laşi să-ți scape
Ideea că prea mult te-ndatorezi.

Va fi cu totul altfel, dintr-o dată
Ce-ți va rămâne semn de calendar,
Reamintindu-ți cum a fost odată,
Când mi te-ai vrut, continuu, dar din dar.

În lumea asta-i dat să fii cu mine
Și-n viața asta, până la final,
Că-i dat să fiu nemuritor prin tine
Iar eu să-ți fiu motiv fundamental.

Sens de contrafacere

Sensurile vieții curg, se scurg...
Mulți se duc, în grabă spre amurg,
Pașii, prin idei, și-i tot grăbesc,
Se gândesc mereu că-mbătrânesc...

Tinerii deja sunt prea bătrâni
Orișicât se dau pe ei stăpâni,
Fug, în căutare de plăceri,
Spre un mare, tainic, nicăieri.

Totul e real când e văzut,
Chiar și văzul e contrafăcut,
Prins în hora marii îndoieli
Pusă-n seama unor socoteli.

Visul e-acceptat ca simplu vis,
Ori ca alegoric compromis
Împletiri de gând rătăcitor
Ce se vrea gândirii sfidător.

Tot ce mișcă e văzut inert
Când, în treceri timpul e prea cert,
Și-n secundă abia mai încap
Viziuni de vis cu handicap.

Stelele sunt libere-n tăceri,
Ignorate-n umbre de-ncăperi,
Altfel sunt privirilor reper
Când se pierd și rătăcesc prin Cer.

Rătăcit și omul a ajuns,
Stă, în toate,chiar de el ascuns,
Totul e așa cum crede el,
Ca model își e mereu fidel.

Și, așa, se trec înspre amurg,
Cei ce cred că drumul își parcurg,
Cei ce cred că fi-va unul lung
Și vor ști că-n capăt îi ajung.

Etic și imperativ

Vremuri grele vin,
Se simte din plin,
Nu mai e nimic acum ascuns,

Tot cei mai nervoși,

Sunt cei mai fricoși,

Nu le e nimic îndeajuns.

Toate-s fără chip,
Urmă pe nisip,
Orice adevăr e preschimbat.

Și orice cuvânt

Pare vorbă-n vânt,

Ori de mari orgolii măcinat.

N-am nici un motiv,
Sunt imperativ,
Nu pot accepta să fiu mințit,

Tot ce las ca semn

E un clar îndemn,

Azi, când doar absurdul ni-i sortit.

Ca oameni mărunți,
Să plecăm în munți
Unde se văd stelele când ard,

Fără de opriri,

Ori de năluciri,

Să ne fim dorință și stindard.

Să ne fim mereu
Etic panaceu,
Fiindu-i nopții mărturisitori.

Tu, fără păcat,

Eu, controversat,

Să uităm de-ai vieții prădători.

Să stăm amândoi,
De tipare goi,
Acceptând că toate au un rost,

Șă ne fim fideli,

Chiar și ca rebeli,

Ce își au doar cerul adăpost.

Dincolo de nori
S-alungăm erori,
Să ne știm cu sufletu-mpăcat,

Să ne știm iertați,

Să ne știm curați,

Liberi în trăiri fără păcat.

Cândva, de va fi,
Și vom reveni
Să ne arătăm biruitori,

Cei plecați în munți

Ca oameni mărunți

Ajunși totuși mari, nemuritori.

Profunzimi efervescente

Pe zi ce trece mai frumoasă ești,
În zi de sărbătoare vreau a-ți spune,
Că n-ar fi drept să-ți spun alte povești,
Sau să numesc firescul o minune.

Poate-mi permit prea mult, poate greșesc,
Intrând fără de voie-n amănunte,
Lăsând întrevăzutul omenesc
Cu ceea ești tu să se confrunte.

Și-mi este clar, nu am nici un motiv
Pornirea-mi însă-mi este o chemare,
Ce pune un accent imperativ
Pe gândul pus sub semn de întrebare.

Oricum privesc îmi e ușor să văd
Ce ții ascuns sub zâmbet și sub haină,
Și, dincolo de toate, să-ntrevăd
Efervescența gândului de taină.

Nici nu mi-e teamă că îmi fac păcat
Simțindu-ți sânii plini de tresărire,
Ducându-mi gândul, grabnic avântat,
Spre viitor, spre clipe de-mplinire.

Ceea ce azi firesc e să nu știu
Va fi să știu, cu multe amănunte,
Din pragul serii ce sfârșind târziu
Cu viața va voi să ne confrunte.

Veni-va vremea... ți se dau chiar vești...
Povestea vei trăi-o-n întregime...
Pe zi ce trece mai frumoasă ești,
Cuvântul e lipsit de profunzime.

Contraexces

Crăciunul abia vine... A-nghețat
Uimit că lumea spune că-l așteaptă
Voindu-se a fi mai înțeleaptă,
De-ar ști ce va urma cu-adevărat.

Stă undeva, ascuns printre priviri
Ce, lângă umbre, se găsesc pierdute,
În așteptarea clipelor vândute
Atâtor multe alte rătăciri.

Se știe azi ajuns un fel de târg
În care viața-i pusă-n galantare
La preț de excedentă relevare
A nevoinței ce a dat în pârg.

Și nu mai e nimic din tot ce-a fost,
Pentru o lume ce mereu se teme,
Punând accent continuu pe probleme
Ce sunt legate de al vieții rost.

Zăpezile-au rămas prin amintiri,
Și mult rea rar se-ntâmplă să mai ningă,
Când Cerul abia poate să distingă
Ape curgând de cele-n rătăciri.

Focul în sobă e un lux major,
Idilic semn al clipei efemere,
Prin care unii spun că au putere,
Să treacă de ieșirea din decor.

De-al iernii ger poveștile vorbesc
Dar greu mai pot să fie înțelese
În vremea-n care marile excese
De adevărul vieții se lipsesc.

Nici un motiv nu-i prea convingător
Zorii să fie semn că o să vină
O nouă zi cu drumu-i lumină,
Cu necesarul pas în viitor.

Cuvântul la hotar

Dacă-i nevoie drumul mi-l voi duce
În locu-n care drumurile duc,
Așa cum sunt, purtând fireasca-mi cruce
Fără să-ntreb pe unde s-o apuc.

Nu sunt stăpân, n-am minima putere
Ca să trăiesc ori, cumva, să amân
Clipa ce știe cum, printr-o durere,
Mi-e dat să plec ori, altfel, să rămân.

Nici nu-mi propun ceva, numit, de seamă,
O zi în minus sau o zi în plus,
De nici o cale nu îmi este teamă,
Nu-s eu, față de alții, mai presus.

Accept orice, chiar dacă am regrete
Că m-am pierdut, de multe ori, pe drum
Sau am băut, mințind că îmi e sete,
Pelin amar amestecat cu scrum.

Și-aș bea din nou dacă ar fi nevoie,
Fără să spun, fricos, că e prea mult,
Fără să cer la cei din juru-mi, voie,
La fel ca-n vremuri ce-au apus ocult.

Că ceva poate fi mai rău... Nu-mi pasă,
Cu doar o moarte vieții-i sunt dator,
Iar grija ei n-o am, nu mă apasă,
În grija ei mă las ca să și mor.

Trăiesc și am trăit coincidențe,
Dualitatea lor nu-i un concept
În care fapte fără elocvențe
Intră în rol extravagant, inept.

Asta e tot... N-am să mă pot opune,
Și nici nu vreau cumva să mă opun,
Concretul va fi dat să încunune
Ideile ce-n fapte mă transpun.

Foșnet de accent

De eşti singură, iubito,

cheamă-mă să vin la tine

Pe la miezul nopţii, poate,

când nimic nu te reține,

Să plutim spre orizonturi,

cu al gândurilor zbor,

Ca să facem din trecuturi

drum spre timpul viitor.

Adevărul lumii iarăși

pune un accent ciudat

Pe altă realitate,

ce nici nu s-a întâmplat,

Vin de-aceea-n vis la tine,

când tu nu ai cum să știi

Ca să-mi fii așa cum gându-ți

știe că ai să-mi tot fii.

Ploi de stele-mi dau o cale

ce ajunge-n prag la tine,

Şoapta mea-i tot zbuciumată

de un gând ce-ţi aparţine

Viscolul dacă se simte,

e un foşnet boreal,

Adevărul regăsește-l

ca să-ți fiu concret, real...

Mai aproape de-ntrebare,

gândul caută răspuns,

Adevărul poate doare

când de vis este pătruns,

Pe deasupra de consoane,

litera e un cuvânt,

Ca furtuna ce pornește

dintr-o aripă de vânt...

Eşti prea singură, iubito?

Nu ești... Noaptea sunt cu tine,

Pe la miezul nopţii-n taină

te privesc când somnu-ţi vine,

Cerul, iată, ne deschide

drum spre timpul viitor,

Dat ne e un drum de fapte...

Nu-i nimic întâmplător!

Lipsiți de calendare

Numai noi, noi doi, la ceas de seară,
Când va fi firescul întâmplat,
Vom privi spre iarna de afară,
Definind idei cu gând curat.

Dincolo de simpla judecată
Ne vom ști ai veții regăsiți,
Ne vom ști, la fel ca altădată,
De concretul faptei împliniți.

Miezul zilei, devenit poveste,
Ți-l vei ști mereu de ajutor
În a da simțirilor de veste
Că-s rămas în tine, trăitor.

Îți va fi, și-n vis, și-n amintire,
Clipa ce-ai numit-o-ntâiul pas,
Când, având motiv de dăruire,
Goală sub privire mi-ai rămas.

Și voind s-arăți că n-am răbdare,
M-ai lăsat să fiu de neoprit
În a trece praguri și hotare
Motivat de-al zilei asfințit.

Tu și eu, un tot și nu pereche
Peste pragul nopții vom păși,
Țiitori de legea foarte veche
Ce ne-a fost motiv de a trăi.

Iarna-nzăpezită în lumină
Ne va fi un neștiut altar
Unde vor veni să ne susțină
Cei din Cerul fără calendar.

Chiar și noi, lipsiți de calendare
Vom trăi sintagma de drum nou,
Dând contur ideii de-ntâmplare
Și a ei urmare, ca ecou.

Inerentele excese

Mi-e dor de tine și mi-e dor de mine,
Și-mi este dor, continuu, de noi doi,
De timpul ce uităm că ne-aparține,
Dedându-ne excesului de noi.

Delimitând a neamului poveste,
Fiindu-ne tipar, sau doar contur,
Tu-mi reproșezi, de fapt îmi dai de veste
Că-i vremea, pentru mine, să te fur.

Să fac ceva și într-un miez de noapte,
Când vor dormi ai vieților străjeri,
Să-ți dau idei de fantezii și fapte
Fixând reper uitata zi de ieri.

Și undeva, pierduți de tot de lume
Uitând de tot ce spunem c-am făcut,
Să ne golim de gânduri și cutume,
Ca doi copii ce nu își au trecut.

Fugind de lumea de trăiri săracă,
Să nu ne știm învinși rătăcitori,
Ci tocmai cei ce pot să se refacă,
În adevăr, mereu, învingători.

Lăsând luminii dreptul să privească
Ceea ce firesc și inerent,
Noi să ne știm sorgintea omenească,
Chiar regăsind extremul indecent.

Să mi te lași, simțirii, goală toată,
Fiindu-mi gândul mult prea jucăuș
Altfel mereu, altfel, ca niciodată,
Având pe sânii-ți palmele-mi căuș.

Îmi este dor să te mai fur o dată,
Acestei lumi lipsită de simțiri
În plină zi, de soare luminată
Spre a-ți avea, iar, drum de împliniri.

De-a dreptul ca ocol

Puțini sunt azi cei ce mai știu de mine
Tot mai puțini ce spun că mă cunosc,
Și mulți sunt cei ce cred că îmi e bine,
Dar nu sunt drept, nu vreau să recunosc...

E drept, o spun și eu, chiar am o vină,
Lăsându-i să devină vinovați
De mult prea multa lipsă de lumină
În care stau, de adevăr uitați.

De-atâția ani, de mult prea multă vreme
Zi după zi, prin soartă merg pe jos,
Uitând să văd că mâine-i cu probleme
Și nici o faptă nu e de prisos.

Prieten nu-s cu lauda deșartă,
Și nici măcar cu vorba spusă-n plus
De cei căutători de-o altă ceartă
Ca să se-arate ei privind de sus.

Drumul mi-l merg oriunde el mă duce,
Chiar dacă orizontu-i necuprins
E totdeauna prag şi o răscruce
Deasupra unui rug mereu aprins.

Făcând ocoluri aș tot da de veste
Și n-aș mai da motive de-ntrebări
Celor ce fac din viața mea poveste,
Văzându-mă mergând pe trei cărări.

Găsindu-și ei trăirea pe oriunde,
Îmi pun în seamă fapte fel de fel,
Sperând că pot de ei a se ascunde
Când mă citează ca și rău model.

Azi însă fac schimbări imperative,
Dezamăgesc și chiar mă dau de gol,
Nu-s fabricant de gânduri și motive,
Ca să îmi țin și viața sub control.

Trăiesc cu bucurie orice clipă,
Și-o las să-și aibă rostul ei deplin,
Îmi interzic ideea de risipă
Încrezător în soartă și destin.

Aprindere prin tresărire

În taină te privesc... Nu spun nimic,
Aștept să vină clipa-ntâmplătoare
Când ai să-mi fii, în miez de noapte, floare,
Nemaiputând de vis să mă dezic.

Fiind căzut al depărtării zid,
Avându-te motiv de răscolire,
Va fi să să-mi dai motiv de regăsire,
Petalele, cu grijă să-ți deschid.

Te voi avea de mare ajutor
În a te ști pătrunsă-n profunzime
De tot ce-s eu din timpuri cu vechime
Ca și acum, un om, un trăitor.

Lumina-ți de pe chip va fi s-o văd
Înflăcărată, de trăiri aprinsă,
Pierzându-ți gândul de-a te da învinsă,
Pierzându-mi orice gând înspre prăpăd.

Îmi spune ceva... Nu știu ce... Nici cum...
Despre firescul unui miez de noapte
Ca un început, al unui drum, prin fapte,
Ce ne vor fi sfârșit al altui drum.

Nu sunt mirat, am lipsă-n întrebări
Când pântecu-ți, cu dor de împlinire,
Dă copselor motiv de tresărire
Fiindu-mi semn al tainicei chemări.

Și mă repet, n-am cum să mai ascund,
Vorbindu-ți de idei fără tăgadă,
Că ne vor fi chiar faptele dovadă,
Despre dorința ta de-a fi profund.

Taina devinte clarul legământ
Ce va ajuge-a fi, în clar, idee
Când prin menirea-ți sfântă de femeie
Uita-voi să mai fiu o frunză-n vânt.

Chilipir speculativ

Domnitorii țării-au înghețat,
Duși de cei de astăzi în uitare,
Ocupați cu-a vieții disperare
Ce îi vrea uitând ce-au învațat.

Nu mai au nici în poveste loc,
Nici chiar în istorii prescurtate,
Că prin dorul lor de libertate
Pot porni idei de jar și foc.

Au fost scoși din cărți, fără motiv,
Și ascunși cu grijă-n calendare
Căci ideea străjii la hotare
Azi e un defect speculativ.

Nu mai au nimic, acum, de spus,
Li s-a dat doar dreptul la tăcere,
Hotărât-au cei de la putere,
Cei ce cred că vieții-s mai presus.

Unii-și au renumele schimbat
Din idei ținând de interese,
Puși în turma marilor excese
Ce ne scot azi țara la mezat.

Fantezii cu iz de aventuri
Sunt și astăzi puse la vedere
De cei roși de-a patimii putere,
Spre mărirea celor mulți obscuri.

Se rescriu istorii, se prescriu
Fapte ce-au rămas nepedepsite,
Prin idei de-a dreptul măsluite
De un biet savant chilipirgiu.

Domnitorii țării zac uitați
Puși, de niște inși cu minți optuze,
Drept modele de idei confuze,
Aventurieri controversați.