Redefinirea prin noi

De multe ori văd stele-mbrăţişate,
Şi razele vin, spre Pământ, pereche,
Unite de o lege mai străveche
Decât aceea de-a le vrea uitate.

Se face viaţa iar să-ţi fie viaţă,
Se face timpul, timp să-ţi fie iar,
Drumul ţi-l vezi, şi orizontu-i clar,
Nori nu mai sunt, doar petice de ceaţă...

La ceas târziu, când e să fie seară,
Venit e timpul, când, să-mi fii, vei fi,
Dorinţa de-a trăi şi nemuri,
De a lăsa trecutul, tot, să moară.

Şi-am să te fur, cumva, şi-n miez de noapte
Ne vom urca spre Ceruri amândoi,
Eu voi rosti direct, eternul, noi...
Tu vei rosti o rugăciune-n şoapte...

Să ne-amintim de noi, trăind pereche,
În munţi vom merge, sus, acolo-n munţi,
La ceea ce a fost, tu, să renunţi,
Eliberat eu fiind de lumea veche!

Pasul pe prag... şi înspre mai departe,
Sub semnul nopţii dat ni-i a trăi,
Privi-vom, şi-ntr-un fel ne vom grăbi,
Simţindu-ne-nviaţi, din nou, din moarte!

Se face viaţa iar să-mi fie viaţă,
Se face timpul, timp să-mi fie iar,
Drumul mi-l merg, şi-mi este tot mai clar
Ce ochii-mi văd, chiar dacă mai e ceaţă.

Se tot coboară stele-mbrăţişate,
Şi tainic vin, înspre Pamânt, pereche,
Uniţi vom fi de-o lege mai străveche
Decât prin legea lumii ni se poate.

Cuvânt de vers

ţie,Alice

Hrăneşte-te cu versul

ce azi s-a scris prin mine...

Nu are importanţă

nici ce sunt eu, nici cine...

Primeşte-n dar cuvântul,

cum dat mi-a fost şi mie,

Ca azi, când e nevoie,

mângâietor să-ţi fie.

Este spălat în lacrimi,

de firea-mi omenească,

Aproape, ia-l şi ţine-l,

nu ştie să rănească...

Ascultă-i vorba-n taină...

rostit e în tăcere,

Să-ţi liniştescă plânsul,

să-ţi ia a ata durere.

Adună-l şi ţi-l pune,

ca pansament, pe rană,

Ţi-l poti avea duhovnic,

ori, sufletului, hrană...

De-i frig, stai în lumina-i,

să vezi cât e de vie...

Şi lasă-ţi gându-n seamă-i,

să-l pună-n armonie.

Când crezi că n-ai speranţe,

îţi spune el “Se poate,

Cuvântul a fost totul,

şi le-a făcut pe toate!”

Cuvintele sunt spuse,

atotcuprinzătoare,

Şi se vor face fapte

deloc întâmplătoare...

Învaţă...

Învaţă să baţi drumul...

Nu-i fi doar mergător,

Şi lasă-l să se vadă

vederii tuturor.

Învaţă întâmplării

să-i dai un sens firesc,

Că-ţi e de trebuinţă

în traiu-ţi omenesc.

Învaţă-te pe tine,

să fii ceea ce eşti,

Să nu apleci urechea

la cei ce-ţi spun poveşti...

Învaţă să faci bine

şi să nu ceri nimic,

Ca, peste timp, vreodată,

să nu te simţi prea mic.

Învaţă să mergi drumul...

Pe loc nu bate paşi

Şi nici nu te întoarce

să vezi ce urme laşi.

Învaţă să laşi viaţa

să-ţi dea, să poţi să dai,

Că va veni şi vremea

să dai ceea ce ai...

Învaţă să fii sigur

nu doar să presupui,

Să nu faci adevărul

ceva ce, în fapt, nu-i.

Învaţă că trecutul

e chiar de neschimbat,

Ca să nu-ţi ai îndemnul

de a-l mai voi urmat.

Învaţă să mergi drumul...

Nu-l tot dori schimbat,

Şi nici nu-i sta pe margini

că înspre mers ţi-i dat.

Învaţă că prin fapte,

poţi să cobori prea jos,

Că după o cădere

nu te mai simţi frumos.

Învaţă că-ncercarea

nu-i joc la nesfârşit,

Să poţi să-ţi fie somnul

tihnit şi liniştit.

Învaţă că-n războaie

doar morţii sunt eroi,

Ca lupta pentru viaţă

să nu-ţi fie război.

Învaţă să baţi drumul...

Nu-i căuta cusur,

Nu-l pune la-ndoială

când ţi-e urcuşul dur.

Învaţă, întrebării,

să-i cauţi un răspuns,

Că cel ce-l dai din ştiinţa-ţi,

nu este-ndeajuns.

Învaţă să-ţi laşi ochii

să vadă ce privesc,

Să nu vrei să se-nchidă

când ceva-i nefiresc.

Învaţă să vezi totul

şi-atunci când mergi grăbit,

Ca să nu-ţi dai motive

să fii dezamăgit...

Învaţă să baţi drumul...

Când eşti cu capu-n nori,

Priveşte către Ceruri

să vezi de nu cobori.

Învaţă că nu-i răul

cum tu îl vezi că-i rău,

Că pentru altu-i altfel,

de-ar fi în locul tău.

Învaţă să vezi norii

când cerul e senin,

Să nu te mai surprindă

furtunile când vin.

Învaţă să pui pasul,

de-a dreptul, apăsat,

Ca să nu uiţi de-a pururi

pe unde ai călcat.

Învaţă să baţi drumul...

Să nu te plângi că-i greu,

Şi du-l până la capat,

ţi-i dat de Dumnezeu...

Văzându-te, necunoscută

Nu te cunosc... dar ştiu că eşti frumoasă,
Şi ştiu că-n gânduri eşti un om frumos,
Ştiu că eşti om şi viaţa te apasă,
În vis te văd, mergând mereu pe jos.

Mi te doreşte visul şi te cheamă
Spre nemurirea ce, prin tine eşti,
Nu am cuvinte, însă nu mi-e teamă
Să-ţi spun, şoptit, că te întinereşti.

Mă las sedus de bobul de zăbavă
Ce-mi lasă timp de, cândva, a te şti,
Să pot să beau paharul cu otravă
Şi să nu mor, măcar încă o zi.

Nu te cunosc... dar ştiu că eşti frumoasă,
Şi ştiu că te doreşti trăind frumos,
Singuratatea ştiu că te apasă
Şi pasii ţi-i aud, mergând pe jos.

Mi te aşteaptă-a zilei primă şoaptă
Să îţi asculte-ntâiul gând senin,
Şi să-ţi mângaie-ntâiul gând de faptă
Ce mi te-arată toată, pe deplin.

Mă las cuprins de marea ta dorinţă
De-a fi a faptei gândul care eşti,
De-a-ţi dărui întreaga ta fiinţă
Trăirii-n toate ce ne sunt fireşti.

Nu te cunosc, dar ştiu că eşti frumoasă,
Ştiu ca va fi s-avem un drum frumos,
Speranţei mele îi vei fi miresă,
Ne-avem ca drum, prin soartă-ne, pe jos...

Tânăr sunt...

Tânăr sunt, dar îmi cunosc nevoia
De a-mi spune că îmbătrânesc,
Fiindcă nu sunt toate cum mi-e voia
Şi n-am nici un drept să m-amăgesc.

Într-un joc al meu, iau totu-n joacă,
Să-mi rămâna timp, să nu adorm,
Timpul nu-l opresc, îl las să treacă,
Eu, îl am pe-al meu, etern, enorm.

Ştiu că trec, şi eu, firesc, prin viaţă,
Dar mi-aduc aminte alte vieţi
Când mi-i dat, să ştiu, de dimineaţă,
Că furtuni aduc norii răzleţi.

Nu-mi mai este teamă nici de moarte,
Nici n-o pot privi în mod banal,
Trec de ea, mergând spre mai departe,
Ca să-mi dovedesc traiu-mi real.

Tânăr sunt, chiar de-am făcut de toate
Însa ştiu şi tot ce n-am facut,
Zorii zilei îmi tot spun: Se poate,
Toate-ţi sunt ştiute din trecut!

Ştiu ce ştiu, şi ştiu că mai sunt multe
Ce, trăind, le am de învăţat,
Chiar şi cele ce mai sunt oculte
Să le stiu, în viaţă-mi este dat.

Întâmplarea însă mă convinge
Că nici ea nu vine-ntâmplător,
Că, pe mine, eu mă pot învinge,
Dar, n-am nici un drept, să vreau să mor.

Şi învăt să îmi cunosc nevoia
De-a privi mereu spre răsărit,
Fiindcă-s toate nu precum mi-i voia
Ci precum demultul m-a sortit.

Ademenitoare cerere

Iubito, îmi promiţi că eşti cuminte,
Că nu-mi mai fierbi dorinţa la foc mic,
Şi nu mă laşi prea mult să mă complic
Simţindu-ţi graba ca fiind fierbinte?

Prea mult îţi cer... Cerinţa-i hazardată,
Te văd păşind spre mine elegant
Şi-ţi este mersul mult prea incitant,
Deşi te-arăţi ca foarte supărată.

Sub sânii tari ca două mere coapte.
Ascunzi un gând, puţin mai îndrăzneţ,
Şi ştiu că tu nu pui un mare preţ
Pe liniştea promisă peste noapte.

N-am cum să cred că poţi să stai cuminte
Când ochii-mi te privesc mereu flămânzi,
Şi se opresc pe sânii tăi rotunzi,
Ca să te lase fără de veştminte...

Îmi e ştiut că eşti ca o văpaie,
Ce arde fierul pân' la roşu-ncins
Şi-aprinde foc ce nu se lasă stins,
Chiar dacă stă o noapte-ntreagă-n ploaie.

Tot între coapse mâna-mi nimereşte,
Fruntea resimte zvâcnetu-ţi din piept,
Să fim cuminţi acum nu ar fi drept...
Covorul moale mă ademeneşte...

Şi uit ce ţi-am cerut, ca-ntotdeauna,
Ştiind că-mi ceri să nu mă mai opresc,
Până în zori, când, obosită, luna,
Va adormi în patul ei ceresc.

Prezenţi prezentului

Te voi răpi, în margine de seară
Ca să te duc la polul îngheţat,
Şi să trăim, în doi, o primăvară
În care să nu ştim c-am îngheţat.

Să ne plimbăm în sănii îmblănite
Şi trase de doi cai cu pas de foc,
Striviţi între dorinţe şi ispite,
Mereu în drum spre un hotar de foc.

Să fim mereu a lumii mărginire
Să fim mereu, mereu un început
Şi să ne trecem viaţa în iubire
Chiar de va fi să fim mereu trecut!

Într-un târziu, când toate-or să se treacă,
să revenim la cei ce ne-au ştiut
Să-i învăţăm că sabia în teacă
E semn de gând mereu înfăptuit.

Redevenind prezenţi mereu în toate,
Vom fi un tot, cu vorbe şi accent,
Ca lumea să-nţeleagă că se poate
Trăi firesc înntr-un firesc prezent.

Fără tine...

Eu, fără tine, nu știu ce mai sunt,
Nici unde merg, nici pentru ce trăiesc,
Tu-mi dai putere, tu îmi dai avânt,
Fiindu-mi, mă provoci să te iubesc...

Și mă numesc un simplu trăitor,
Când nu te știu că lângă mine ești,
Ce doar își amintește că-i e dor
De adevăruri simple și firești.

Nici rostul, fără tine, n-are rost,
Nici înțelesul n-are înțeles,
Tot ce va fi îmi pare că a fost,
Și insuccesul un real succes.

Eu, fără tine, sunt ce nu mi-i dat,
Un cerșetor de jalnice trăiri,
De vorbele cu gust de surogat
Al singurei, într-adevăr, iubiri.

Și mă numesc, cum nu m-aș mai numi,
De-ar fi să fim, ai vieții, amândoi,
Un trecător născut pentru-a muri
Pășind prin mărăcini și prin noroi.

Nimic, fără de tine, n-are rost,
A fi, în fapt, îmi pare, indecent,
Iar casa-mi e un simplu adăpost
De netrăirea-mi ce mi-o știu prezent.

Eu, fără tine, simt că nu mai simt
Nici când adorm și nici când mă trezesc,
Doar frigurile morții le presimt
Nemotivat, de viață, să trăiesc.

Și mă numesc, tăcând, o frunză-n vânt
Încă plutind sub umbre mari de nori
Ce va intra, prin ploaie în pământ
Sub rădăcina unor alte flori.

Nimicul n-are, fără tine, rost
De-a fi măcar cuvânt ori vârf de bici,
Eu, fără tine, sunt doar cel ce-a fost,
Mergând pe drum cu pașii tot mai mici.

Scrisoare scurtă

M-am aşezat, cuminte, să îţi scriu,
Să ştii că iar am renăscut în mine,
Că patima din vise tot n-o ştiu,
Ştiu doar că-mi este tot mai dor de tine.

Nu îmi mai las speranţele în vis,
Şi nu mai spun că toamna-mi e târzie,
Că mult prea multe porţi mi s-au închis,
Că iarna o să fie cenuşie...

Mă doare dorul pajiştii cu flori,
Şi depărtarea ta mereu mă doare,
Mă simt senin şi-aştept ai zilei zori,
Să văd, din nou, cum soarele răsare.

Un vis ce-l am, dar încă-i nevisat,
Care te-aşteaptă, vis voind să fie,
O lacrimă rebelă mi-a furat,
Dându-mi motiv de-aţi scrie, iarăşi, ţie.

Şi-am scris să ştii, ştiind că vestea zboară,
Că-s suferind de... altă primăvară!

Tu spre mine, eu spre tine...

Nopţii arzânde,

Valentinei

Eu către tine vin, tu vii spre mine
Ştiind că dat ne este-a se-ntâmpla
Noaptea pe care nu o vom uita,
Avându-ne, ca să ne fie bine.

Şi fi-va-nsemnul faptei luna plină
Ce pana-n zori de zi ne va veghea
Să pot să-ţi vad mereu privirea ta
Bogată în trăiri şi în lumină.

Venind spre mine, ca să vin spre tine,
Firescul omenesc se va-ntampla
Şi viaţa drumul ei şi-l va urma,
Cerându-ne să ştim că ne-aparţine.

Va fi, în muguri, alta primăvara
Ce înflori-vor chiar de va ploua,
După furtună se va-nsenina
Şi-a bogăţie, semne, va da vara.

Venind spre tine, amândoi spre toamnă,
Vom merge orişice s-ar întâmpla,
Şi rodul vieţii îl vei arăta,
Celor ce ştiu, ceea ce eşti, tu, doamnă.

Intrând în iarnă, noi, ca şi zăpada
Vom fi lumină şi vom lumina,
Trecutul va rămâne-n urma sa
Şi ne vom duce, împreună, viaţa.

Şi tot mereu eu am să vin spre tine,
Spre mine tu, venind, mă vei chema,
Nimic în calea noastră nu va sta,
Fiindu-ne-n destin a ne fi bine.

Înger şi demon

Relevantului adevăr, Laurei

Noaptea-a trecut, deja e încheiată,
A fost reală cu trăiri de vis,
A fost altfel, dar ca şi altădată,
În zori dormeam, cuminţi în paradis.

De-atâtea ori a fost ce-i dat să fie,
Să mă îndemni să fiu cât mai profund
Lăsându-mi cunoscut, cu bucurie,
Comorile ce-n vis, în tine, se ascund.

Când în privirea ta îmi strângi privirea,
Faptei lăsându-i sensul evaziv,
Ştiu că te vrei, precum îţi e menirea,
Dorinţei şi esenţă şi motiv.

Iar coapsele, ce se deschid rotunde,
Sub mângâieri în nopţile târzii,
O flacăra, ce-n pântec îţi pătrunde,
Mă fac să fiu, şi apă să-mi devii.

Noapte de noapte mă îmbăt cu tine,
Şi-gustul tau se simte gustul meu,
Dar nu avem motiv de-a ne abţine,
Dorinţă-ţi sunt, dorinţă-mi eşti mereu.

Realitatea-i vis si e splendoare,
Şi-s împăcat, chiar daca-s obosit,
Când zorii te arată-nfloritoare,
Mă ştiu în nemurire înzidit.

Trupu-ţi suav, de zâna şi poveste,
Farmec presară-n glasul chemător
Care preschimbă, fără să dea veste,
Orice într-al dorinţelor fior.

Şi cum nimic nu ne mai stă-mpotrivă,
Acum pot spune, fiind imparţial,
Că eşti un înger şi, deopotrivă,
Un demon eşti, într-un raport egal.

Dar te doresc în orice ipostază,
Când eşti un înger ori un pui de drac,
Când înserarea vine, mă tentează
Noaptea cu tine-n ţăndări s-o prefac.

Ne suntem noi

Noi suntem două capete de lume
Unite într-un arc spre infinit,
Mulţi cred ca şi avem acelaşi nume,
Şi trăitori pe muchii de cuţit.

Am rătăcit prin viaţă multă vreme,
Şi-am închinat pocale cu pelin,
Multe nimicuri ne-au creat probleme
Ca să cunoaştem viaţa pe deplin.

Veneam spre tine şi veneai spre mine,
N-aveam grăbiţi de neopritul ceas
Şi, ne-mpăcaţi, uitam a ne abţine,
A ţine seama ce ne-a mai rămas.

Am fost şi orbi de-atâta strălucire,
Când totul de părea nelimitat
Şi nu credeam că şi o izbândire
Ne poate fi cădere în păcat.

În pieptu-ne, o muzică astrală,
Când ne-am găsit deodată s-a pornit
De-atunci zburăm în doi și verticală
E calea-nspre eternul infinit.

Am evadat spre o dimensiune
Şi Edenul ne este punct final.
Voindu-ne-mpreună, putem spune:
Iubirea ne-aparține integral.

Rolul, prin efect

Azi am ajuns să văd ce nu se vede,
Să spun pe nume gândului ascuns,
Să văd cum moartea-n mine se repede,
De parcă eu îi sunt îndeajuns.

Eu ştiu că s-a tocmit, la ceas de seară
Şi că sunt preţ care s-a vrut plătit,
Căci dacă am să ies în primăvară,
Cu nici un chip n-am să mai fiu oprit.

Nu trag de timp, dar n-am nici timp de joacă,
Nici să mai dorm, şi nici să lenevesc,
Şi trag de clopot, bat pe seară-n toacă,
Tot dând de veste miez, de zi, ceresc.

În contra unui fel ciudat de viaţă
Mă pun din nou, aşa cum m-am mai pus,
Tai drum, încrezător, prin nori de ceaţă
Privind mereu în faţă şi în sus.

Văd umbrele cum fug în miez de noapte,
Deja ştiu cum, şi când, şi unde-ajung,
Şi cum îndeamnă visele spre fapte
Sau cum firescul vieţii îl străpung.

De multe ori, nevrut, le stau în cale,
Sau ţinta lor devin, cobai uman,
Ca să percep ideile formale
Ce dă, oricui, doar zbatere în van.

Le-am învăţat... şi pot să spun ce arme
Le sunt, întotdeauna, de folos,
Când întâlnesc o minte care doarme
Şi-o pot întoarce, prea uşor, pe dos.

Chiar niciodată nu mă pun pe fugă
Ce dincolo, de însăşi ei, nu văd,
Ori cred iubirea că, de fapt, subjugă,
Şi numai calea lor o întrevăd.

Puţin mai dorm, şi mintea mi-o ţin trează,
Mai mult atent la adieri de vânt,
Şi tot atent la ziua ce urmează
Şi-al ei prim gând, şi-ntâiul meu cuvânt.

Viaţa mi-o ştiu, e mai mereu amară,
Şi-s vinovat şi eu, o spun, direct,
Dar va veni-n curând o primăvară
Pusă pe rol prin chiar al ei efect.

Pasul, ca însemn

Mi-a fost viaţa ce mi-a fost,
Mi-a fost cu rost şi fără rost,
Azi chiar îi văd un alt contur,
Nevinovată de sperjur.

Mi-a dăruit şi mi-a luat
Să uit ce trebuia uitat,
Azi, într-un fel, convingător,
Îmi dă avânt să pot să zbor.

M-a dus în sus, m-a dus în jos,
Fără folos ori cu folos,
Azi pleacă iarăşi pe un drum
Ivit din resturi şi din scrum!

Mi-a dat puţinul îndeajuns
Să văd şi ce-i de nepătruns,
Azi, hotărâtă, pune iar
Un mare semn în calendar!

Mi-a dat nectar, mi-a dat pelin,
Să vreau să-i ştiu sensul divin,
Azi, printr-un nerostit cuvânt,
Mi-arată rostul pe Pămant!

A fost candva întâiul pas,
Al treilea doar mi-a mai rămas,
Azi îl păşesc, mi-e dat să-l ştiu...
Venit firesc, deloc târziu.