Efect de dor

De mult nu ți-am mai scris... Mi-e dor de tine,
Mi-e dor să ştiu cum eşti şi ce mai faci,
Câte acum ți s-au schimbat în bine
Şi să îți spun că tot mai mult îmi placi.

Nu scriu frumos, nu pot minciuni a-ți scrie,
E gândul multor zori şi dimineți,
Nu-i nici măcar o simplă fantezie,
E parcă grija unor multe vieți.

Te prea cunosc, nu știu însă de unde,
Mi-ești parcă un lăuntric univers
În care pot, oricând, oricum, pătrunde,
Mergând oricât de am, în gând, un mers.

Și-n tot ce faci îmi ești concret știută,
Resimt tăcut al faptelor efect,
În tot ce-nseamnă forma absolută
Când adevărul lumii-i circumspect.

Nu ți-am mai scris, ți-am așteptat tăcerea
Să ardă-n gerul gândului greșit,
Ca azi să ai, prin ce-ți scriu eu, puterea
De-a accepta limanul potrivit.

Am revenit... Sunt clipe de schimbare,
Când tot ce-i vechi devine un fără rost,
Să-ți fiu reper ce grabnic să separe
Tot ce va fi de tot ceea ce-a fost.

Mai mult de-atât revin să-ți dau de veste
Accentele ce pot să schimbe tot
De nu ți-e teamă a fi tu poveste
Și chiar căderii mele antidot.

La tine ochii-mi stau și în privire,
Toată lumina lumii o găsesc,
Suficienta nopții împlinire
Când trupu-ți gol e trup dumnezeiesc.

Amalgam elementar

Nu-s ipocrit, firește, recunosc,
De multe ori mi-e gândul înspre tine,
Și chiar de-mi spui că nu prea te cunosc,
O noapte-aș vrea să o petreci cu mine.

Numai noi doi, lipsiți de orice gând,
Mizând pe ideala întâmplare
Ce ne-a lăsat simțirii, fremătând,
Dorința de concretă-mpreunare.

Să nu ne știe nimeni, pe ascuns,
Seduși de toată lipsa de-ndoială,
Extremelor mirări să fim răspuns
Când ne doresc pedeapsa capitală.

Între idei suntem oricând la fel
Prin consistența pur complementară
Și, elocvent, creației model,
Prin fapta întru tot elementară.

Îți recunosc un gând ce tot îl am,
Și riscă să devină fantezie,
Fixată de-al uzanței amalgam
Când se transpune-n vers de poezie.

Dar nu mă tem să mi te am în gând,
Și gându-mi către tine să pornească
Treceri din zi în noapte numărând
Ca întru tot dorința să-mplinească.

Îți spun direct, nu merg cu-ntorsul dus,
În teama unor vorbe prea directe,
Lăsând un adevăr spre presupus
De consecințe ori, concret, efecte.

Îți recunosc, direct, concret, firesc,
Că sunt atent, la clipa următoare
Când întâmplări, prin datul omenesc,
Ne vor găsi făptași de-mpreunare.

Cadran de ceas

Hai în timp, hai pe-un cadran de ceas,
S-avem timp de dragoste și viață,
Loc, aici, deloc nu ne-a rămas,
E prea multă secetă și gheață.

Prea multe constatări ne bat la cap
Că nu e timp de nici o-ngăduință,
Și nu am cum de căutări să scap
De nu fugim spre timp de folosință.

Iluzii vin mereu, de nicăieri
Apare câte-o șoaptă de ispită,
Și-apar și cei ce spun că duc poveri
Crezând într-o finală reușită.

Hai, din mers, să mai furăm un pas,
Să-l avem ca prag, în săritură,
Când va fi să facem un popas,
Alergați de multa lumii ură.

Printre lozinci fardate cu nevoi,
Puțin mai au în gând să și reziste
A nu-ncerca să-mpartă cifra doi
Ca nu cumva, real, să mai existe.

Motive multe nasc un alt motiv
De-a ne dori o lume mai departe
De-acest tărâm mereu demonstrativ
Că viața a ajuns un drum spre moarte.

Hai să fim cadranul unui ceas,
Să fi noi repere și măsură,
Lumii ce, ajunsă în impas,
Vede și-n iubire multă ură.

Model întru reper

Îți sunt reper concret în viața-aceasta
Și fără de-ndoieli îți sunt fidel
Chiar dacă-ntru-n trecut ne-a fost năpasta
Grăbitei despărțiri un just model.

Suntem, încă odată, față-n față,
Încorsetați de falsuri și greșeli
Să ne alegem altfel drum spre viață
Uitând de teama multor îndoieli.

Și ești frumoasă... lași să se-ntrevadă,
Cum se va șterge urma unui val,
Ce-n drumul tău n-a vrut să se încreadă,
Voindu-ți trupul, neputinței, mal.

Din gânduri și-a simțirii tresărire,
Ajung sedus de spornice-mpliniri
Ce definesc pornirea-ți spre dorire
Și spre firescul unei mari iubiri.

Te văd pornind... Curajul îți lipsește
Să pui pe adevăr complet accent
Ca tot ce-i omenesc și omenește
Din vise să coboare în prezent.

Într-un concret ce pare-a fi derivă,
Stăm amândoi și ochii ni-i privim,
Tu, dându-mi drept de faptă posesivă,
Eu definindu-ți rolul sinonim.

Stând amândoi te văd tot mai senină,
Încrederea în tine ți-o redai,
Și redevii un sceptru de lumină
Ce arde al căderii putregai.

În așteptări nu stau, nu știu ideea,
Mai repede știu pasul următor,
Știu că vom fi bărbatul și femeia
Ce împreună merg prin viitor.

Suspansul demitizant

N-am credite de dat fără tăgadă,
Nici garanții ce n-au firesc temei,
Când logici de-mprumut vor să-ntrevadă
Absurditatea micilor idei.

Cecul în alb e dat cu semnătură,
Identitară până la refuz,
Ca să devină normă și măsură
Teribilelor vești cu iz confuz.

Dobânda e știută, la vedere,
Dar, prin firesc, nu este în avans,
Oricât iluzii vechi o vor tot cere
Punând contradictoriul în suspans.

Nu garantez, de nu se vor reale,
Negocieri ce n-ar avea sfârșit,
Cât să cedez măsurii inegale,
Contrare adevărului simțit

Semnez concluzii încă tolerante
Cu aberații fără laitmotiv
Contrazicând meniri extravagante
Și tonul ridicat dar evaziv.

Cam greu mi-ar fi să cred că datorie
Devine tot ce mi s-ar vrea impus,
Când debitorii pun, ca teorie,
Ideea că firescu-i presupus.

De-aceea azi sunt altul... N-am dovadă
Că-n spate e un joc real cinstit,
Că totul e lăsat să se și vadă
Iar fardul nu-i, în toate, folosit.

Crucea de frig

Îmi este frig... dar nimănui nu spun,
Spun doar că-i bine și îmi este bine,
Doar timpul este, într-un fel, nebun
Se ia, fără motiv, mereu, de mine.

Las într-un fel idei fără-nțeles
În juru-mi neputințele să vadă,
Punând accent pe drumul de regres
Ce-l au cei mulți, ce vor orice să creadă.

Pătrunzător e frigul... Gându-mi duc
Spre limita răbdării, prin credința
Că toate, omenește se reduc
La minima-mpăcare cu conștiința.

Așa mi-e dat să fiu, mi-e dat să merg
Mereu întârziind la bariere
Și fără urme, că mereu le șterg
Cei iubitori de sensuri efemere.

N-am cum să plec, fixându-mi un alt drum,
Gândind să fac din mersu-mi o răscruce,
Punând accent pe flacăra din scrum
Ce-a fost cândva, concret, un semn de cruce.

Crucea o port, și-o duc știind că pot
Să nu o pierd, pierzându-mă de mine,
Concretizând al clipelor complot
Ce vor mereu să vadă că li-i bine.

De-aș renunța m-aș da învins de ger
Alunecând pe treptele urcate,
Numindu-mi crezul patos efemer,
Și decăderea mare libertate.

Oricât îmi e de frig, nu spun nimic,
Las rostu-mi adevărul să-l găsească,
În căutări nu vreau să mă implic
Orice va fi, e dat să se-mplinească.

Chemarea de tumult

Ești o ispită dulce... mult prea dulce,
Nu am nici un motiv să mă rețin
N-am cum să-mi fac dorința să se culce
Mințind-o că mi-e gândul prea străin.

Nu pot să zic nimic, tot mai frumoasă
În ochii dimineții îmi apari
Și gând de drum spre tine mă apasă,
Dorințele sporesc, devin mai mari.

Și-mi este întâmplarea o chemare
Spre pragul unui altfel de-nceput,
Prin care chiar inducerea-n eroare
Devine adevăr în absolut.

Exiști în orice pas din amintire
Ce vine din trecut sau viitor,
Emblemă de extremă împlinire
Prin gândul ce-ți e azi rătăcitor.

Ești, zi de zi, un gând de noutate,
Între atâtea gânduri fără spor,
Ca iar să-nvăț că pot să fac de toate,
Și pot să fiu, oricând, nemuritor.

Îmi pare, mai mereu, coincidență
Consensualul gând repetitiv
Când mi te-arată-n veșnica-ți prezență
Cu rost, într-adevăr, definitiv.

Și-mi ești, ispititoare și ispită,
Concretizându-mi dorul de tumult,
În casa ce mi-o văd ca părăsită
Ce-mi lasă timp de suflet să ascult.

Leac de seară

Cu tine-n gând, în fiecare noapte,
Mă las plecând, fără de griji, în vis,
Dând dreptul prevestirii altor fapte
Să îmi arate ce ne e prezis.

Îmi ești un panaceu în liniștirea
Acelor zbateri ce mă țin pe loc
Ce pune-n rol de seamă-mpătimirea
Cu-mpotrivirea clipei la mijloc.

Și cum nu am idei de fantezie,
Ca important, prin mine, să mă fac,
Prin viitor mă duc să mă dau ție,
Să-mi fii, incontestabil, singur leac.

Adorm cu tine-n gând, uitând de toate,
Uitând de-al vieții silnic calapod,
Când fulgerări de gând în cale-mi scoate
Motivul de a-mi fi un cap de pod.

Iluzia speranței trecătoare,
Dă lumii sens de haos fără rost,
Și-mi e mereu un semn de întrebare
Despre mai tot, ce-n plină zi, a fost.

În trecere, lipsit de părtinire,
Un gând mă pune locului să stau,
Lăsându-mă, cumva ieșit din fire
Drept ajutor visarea să mi-o iau.

Și redevii, concretului, stăpână,
Și redevii, pornirilor, motiv,
Când noapte mi se-arată prea păgână,
Purtând corset de ton imperativ.

Așa ajunge lină și se trece,
Lăsându-mi visul de a doua zi,
Chiar de înghețul ei mă face rece
Găsesc mereu puterea de-a iubi.

Corolar de viitor

Vom fi amanți... Ți-am spus de multă vreme,
E necesar, e chiar imperativ...
Eu nu mai am motive de-a mă teme,
Îmi este viața ta un laitmotiv...

Nu-ți ai nici tu o altfel de pornire,
Orice mai faci, vezi pașii stând pe loc,
Vânată de a lumii amăgire
Ce vede viața ca un mare troc.

Mi te dorești în fiecare noapte
Pe care știi că nu mai pot s-o dorm,
Dornic și eu de adevăr și fapte,
De tine-având un dor cumplit, enorm.

Te am, în zori de zi, mereu, dorință,
Instictual, mi-e clar, că-i ești răspuns,
Printre idei lipsite de voință,
Îți e știut că tu îmi ești de-ajuns.

Prea multa mea tăcere nu-mi dă pace,
Dar nu mai știu ce clipă să găsesc,
Fiind trăitor sub rostul de a face,
Pasul concret ce-l vrei și tu lumesc.

Ne suntem dor de vis și libertate,
Și de trăiri cu sens de orizont
În care să avem nemăsurate
Pornirile ce par a fi afront.

Și-ți sunt mereu, ca necesar, în minte,
Când te abați, prin întâmplări, în vreri,
Gândul avându-l rost de necuvinte
Ca să primești ce e firesc să ceri.

Ne-am căutat, de mult, prin altă parte,
Soluții de-mpăcări și împliniri,
E timpul de-a uita să fim departe,
E timpul unei faptice iubiri.

Lozincardele modele

A venit o vreme-a nebuniei,
Vremea când e totul cenzurat,
Cu dovezi ce dau puteri mâniei
Fără un motiv argumentat.

Nu e loc de minime-nțelegeri,
Folosite-s dublele măsuri
Și se fac, prin judecăți alegeri
Cu accent voit pe-ntorsături.

Fără de răbdare, pe modele
Se croiesc absurde fantezii,
Stipulând concluzii despre stele
Și lumina zorilor târzii.

Nimeni, către nimeni, nu ia seama,
Toți și-arogă titluri din belsug,
Doritori să le impună teama
Celor puși, de cei ca ei, în jug.

Libertatea-i formă de lozincă
Bună de-a aduce lămuriri
Celor ce-s vlădică ori opincă,
Dar își vor urgente-mbogățiri.

Unii cer, dacă se vrea o pâine,
Obidind cu multe întrebări,
Să se dea dovadă că pe mâine
Nu există alte așteptări.

Cei ce au, tot mai puțin le pasă
Că nimic nu e definitiv,
Că aici, chiar dacă au o casă,
Viața-și au ca gest ultimativ.

Omenia tot mai multe lipsește
Mai deloc nu-și are voitori,
Se trăiește tot mai nebunește,
Mulți se cred, oricum, nemuritori.

La limită, în renunțare

Am cam ajuns și eu la renunțare,
Am cam ajuns să spun că vreu să tac,
Să nu mă pun cu boala mult prea mare
A celor ce nu vor să-și aibă leac.

Prea mulți nepricepuți le știu pe toate,
Cei ce puține știu spun că pricep
Această fandosită libertate
În care multe taxe se percep.

Mă simt acum un om fără de țară,
Un emigrant, fără motive, trist,
Știind că neamul lui o să dispară
Într-un conflict de-a dreptul conformist.

E seară și mă-ntreb ce-o să mai fie,
Mâine în zori mă voi trezi român
Sau voi vorbi de-o fostă Românie,
Având, ca și moșie, un stăpân.

La ce-a fost bună jertfa din vechime?
De ce-au murit eroii patrioți,
Dacă acum vor chiar să ne suprime
Acești conducători ce-s vechii hoți.

E sec pământul cum e seacă piatra
Ce numai praful s-a ales de ea,
Că au ajuns să-nstrăineze vatra
Un idiot, un prost și o lichea.

Inteligența țării iar se vinde
Cu preț de mai nimic, un jalnic preț,
Și gloata, prea prostită, nu se prinde
Că va ajunge-nchisă-ntr-un coteț.

Atât a mai rămas din marea luptă
A celor ce voiau urgent schimbări...
O țară ce de adevăr e ruptă
Muncind spre a fi bine altor țări.

Mă simt ridicol... Mă cuprinde teama
Că tot ce spun acum va fi real,
Și prinși mereu în lupte nu luăm seama,
Că suntem în a derivă, duși de val.

E țara de mai toți amenințată
Și de la est, dar mai perfid, din vest,
Dar nimeni nu e-n stare să se bată
Curajul e un simplu manifest.

Cuvintele degeaba vor fi spuse
De nu ajung reale-nfăptuiri,
O țară cu ideile supuse
E-o țară cu absurde potriviri.

Pe drept gândind nici nu mai este țară,
E doar un simulacru, amalgam
De-adunături ce scot orice afară,
Chiar și ideea că suntem un neam.

Mă simt, o spun din nou, într-o extremă
Ridicol chiar, la pragul de refuz
Când văd că destrămarea e o temă,
Eventual cotată ca abuz.

Nimeni nu vede că o cruntă jale
E fundament al clipei... Un decor,
Ce mai tot timpul e ieșit în cale,
Intrând, încet, în viața tuturor.

Cum să mai fiu părtaș la nebunia
Impusă pe fundal speculativ,
Când simt cum ni se vinde România,
Și vânzătoru-i tot mai agresiv.

Amintiri de amănunt

În fața amintirii n-am ce zice,
Mă fac părtaș la tot ceea ce știu,
Și cu dorința sunt complet complice,
Rugând-o să mă lase să îți scriu.

Stau la un loc deosebite fapte
Care, din nou, de fapte-mi dau idei,
Indiferent de fi-va zi ori noapte,
Întru firescul justului temei.

Concretu-mi cere liniște deplină,
De limite să nu încerc să trec,
Și nici nu-ncerc, dar fără nici o vină
Simt cum, în gând, deja spre tine plec.

Nu prea găsesc motive de-amânare,
Dar nici un gest, în plus, nu îmi permit,
Așa cum știu că nu-mi găsesc scăpare
Când gândul, spre neanturi, mi-l trimit.

Dar și așa îmi minte tot îmi vine
Ideea unui pas cutezător
De-a reclădi, din scrum și din ruine
Ucisul vis când eu am vrut să mor.

Cu greu, să pot, mi-ar fi o definire
A ceea ce mi-e ideal motiv,
Sub temerea de altă amăgire
Ca un absurd a tot demonstrativ.

Îți scriu succint, puând sub altă formă
Despre dovezi ce mi-au rămas și sunt
Concluzie ce-n gânduri se transformă,
Fiindu-mi, așteptării, amănunt.

Dar amintirea mea-i deja o spadă
Ce-mi taie drum extrem de oportun
Întregii mele lipse de tăgadă
Când, față-n față, adevăru-ți spun.

Concret și cert

N-aș putea să-ți spun că ești frumoasă
De-aș avea o teamă că greșesc,
Sau de-aș fi acel ce nu îi pasă,
Când dorinței trupul ți-l doresc.

Ochii tăi sunt cei mă îndeamnă
Să nu fiu o clipă temător,
Ca să înțeleg ce mult înseamnă
Trupu-ți gol, pe pat, în dormitor.

Mâna-mi e, într-una, căutare,
Sânii devenind concretul cert
Că nici tu n-ai timp de așteptare
Și e vremea ritmului alert.

Cum te țin în brațe-ți simt zvâcnirea
Coapselor ce-ncet se rotunjesc,
Dându-mi argument pentru grăbirea
Înspre vadul drumului firesc.

Nelăsându-mi libera pornire,
Îmi las timp, puțin și tranzitoriu,
Peste rotunjita-ți definire,
Ochii să-mi arunc, obligatoriu.

Și-ți văd ochii ce privesc departe
Spre un timp ce-ți va rămâne vis,
Când în pântec simți, cumva aparte,
Ceea ce-ți dorești ținut închis.

Mă las prins de-a clipelor capcană,
Profunzimii dându-i sens binar
Prin ideea ce, fiind spontană,
Se va face semn în calendar.

Chiar ideea, din context fiind scoasă
Se preface în firesc motiv
De a-ți amintinti că ești frumoasă,
Iar instinctul mi-e imperativ.

Înzăpezire prin motiv

Mă-nzăpezesc de dragul

ideii că trăiesc,

Această nouă iarnă

venită-i să dea veste

Că totul se întâmplă,

nu-i vorba de poveste,

Teribiliștii lumii

deloc nu mai sporesc.

Văd prin pădure brazii

ce seamănă cu noi,

Trăgând mereu speranța

spre cerul plin de stele,

Îngreunați de albul

zăpezilor rebele

Ce pun decor de umbre

peste firești nevoi.

Îmi pot lăsa privirea,

fugind spre orizont,

Spre lumi cu mult mai calde,

de-ar vrea chiar să se ducă,

Când simt că-ndepărtarea

începe să-mi seducă

Tăria hotărârii

de-a nu trăi-n afront.

În fuga ce-o grăbește

nu-și vrea pierdut un rost,

Oricât nu se mai poate

vorbi de o oprire,

De-a aduna de toate,

și-a pune-n amintire

Destule evidențe

ce iarăși sunt ce-au fost.

Las urme de troiene

ce schimbă, grabnic, tot,

Pierzându-se uitarea

de-o simplă-nzăpezire,

Par unii să-nțeleagă

trăirea în iubire,

Iar alții, după vorbe,

căderea mea de tot.