Nu-s ipocrit, firește, recunosc,
De multe ori mi-e gândul înspre tine,
Și chiar de-mi spui că nu prea te cunosc,
O noapte-aș vrea să o petreci cu mine.
Numai noi doi, lipsiți de orice gând,
Mizând pe ideala întâmplare
Ce ne-a lăsat simțirii, fremătând,
Dorința de concretă-mpreunare.
Să nu ne știe nimeni, pe ascuns,
Seduși de toată lipsa de-ndoială,
Extremelor mirări să fim răspuns
Când ne doresc pedeapsa capitală.
Între idei suntem oricând la fel
Prin consistența pur complementară
Și, elocvent, creației model,
Prin fapta întru tot elementară.
Îți recunosc un gând ce tot îl am,
Și riscă să devină fantezie,
Fixată de-al uzanței amalgam
Când se transpune-n vers de poezie.
Dar nu mă tem să mi te am în gând,
Și gându-mi către tine să pornească
Treceri din zi în noapte numărând
Ca întru tot dorința să-mplinească.
Îți spun direct, nu merg cu-ntorsul dus,
În teama unor vorbe prea directe,
Lăsând un adevăr spre presupus
De consecințe ori, concret, efecte.
Îți recunosc, direct, concret, firesc,
Că sunt atent, la clipa următoare
Când întâmplări, prin datul omenesc,
Ne vor găsi făptași de-mpreunare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu