ideii că trăiesc,
Această nouă iarnă
venită-i să dea veste
Că totul se întâmplă,
nu-i vorba de poveste,
Teribiliștii lumii
deloc nu mai sporesc.
Văd prin pădure brazii
ce seamănă cu noi,
Trăgând mereu speranța
spre cerul plin de stele,
Îngreunați de albul
zăpezilor rebele
Ce pun decor de umbre
peste firești nevoi.
Îmi pot lăsa privirea,
fugind spre orizont,
Spre lumi cu mult mai calde,
de-ar vrea chiar să se ducă,
Când simt că-ndepărtarea
începe să-mi seducă
Tăria hotărârii
de-a nu trăi-n afront.
În fuga ce-o grăbește
nu-și vrea pierdut un rost,
Oricât nu se mai poate
vorbi de o oprire,
De-a aduna de toate,
și-a pune-n amintire
Destule evidențe
ce iarăși sunt ce-au fost.
Las urme de troiene
ce schimbă, grabnic, tot,
Pierzându-se uitarea
de-o simplă-nzăpezire,
Par unii să-nțeleagă
trăirea în iubire,
Iar alții, după vorbe,
căderea mea de tot.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu