Te-ai încrezut, spunându-ți cu mândrie,
Că nu e niciodată prea târziu
Și trenul, pentru tine, întârzie...
Acum alergi voind cumva să vezi
Cât de departe-ai fi putut ajunge
În timpu-n care tu voiai să crezi
Că adevărul vei putea disjunge.
Tot propuneai idei fără contur
Sărbătorind victorii fanteziste,
Uitând să vezi ce ai, de fapt, în jur,
Că rolul mult prea mult n-o să-ți reziste.
Trenu-i plecat și sunt cu el plecat,
Trecut am fost cu el peste hotare,
Prin alte gări deja am înnoptat,
Și știu că lumea-mi este încă mare.
N-am stat, precum credeai, să mai aștept
Nehotărârea ta să hotărască
Dacă e drept sau dacă nu e drept
Timpul plecării-n loc să se oprească.
Din mers, trecând grăbit, te-am mai văzut,
Făcându-te că prea puțin îți pasă
De ceea ce spun toți că e văzut
La tine-n fapte și la tine-n casă.
În multe nopți ce le-am avut cu rost,
Prin adevărul faptelor concrete,
M-am regăsit pe mine, cel ce-am fost,
Iarăși capabil de idei complete.
Peronul gării e deja pustiu...
Acum alergi ca să mă poți ajunge...
Nu poți s-accepți că-i, totuși, prea târziu...
Mândria, în neant o să te-alunge...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu