E ultima-i zvâcnire-n acest an,
Dă-mi mâna ta şi fii cu mine, doamnă,
Ne trece timpul... Vezi şi tu... în van!
Să ne plimbăm prin Ceruri, când e noapte,
Înlănţuiţi de-al sorţilor consemn,
Şi uită-mi ce a fost, rostind în şoapte
Al vieţii de-nceput fi-mi iar îndemn.
E toamnă... toamnă... frunzele-n cădere
Cad peste noi când drumuri rostuim,
Dă-mi mâna ta... Tu poţi să-mi dai putere
Şi, iar, în doi, şi munţii să-i urnim.
Începe iarna, alburi vin din munte
Deja căzut-au... semn venit din cer
Să ne arate că avem o punte,
Să fim eternul vieţii prin mister.
Deschide-ţi ochii, poţi să-mi vezi privirea
Când mă renaşti prin tine şi-al tău gând,
Tu regăsindu-ţi rostul şi menirea,
Iar eu un rost în adevăr crezând.
Şi ploaia vine iar, şi toamna pleacă,
În noaptea noastră cerul ni-i deschis,
Prin albul iernii răul lumii pleacă,
Iar noi dăm sens la ceea ce ni-i scris...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu