De mult n-ai mai iubit, ai și uitat
Cum e iubirea-n forma ei primară
Când n-ai nici un motiv de contestat
Și nici un gând ciudat nu vrea s-apară.
Ai și uitat că rostul ți-e să fii
Ispită născătoare de speranță
Printre schimbări ce-s date să devii
Mereu îndemn spre vis de cutezanță.
Și parcă nu mai știi ce e firesc,
Ce-nseamnă doi cu totul împreună,
Când umbrele cotloanelor urzesc
Idei despre trăiri ce vor s-apună.
Ai confundat mereu, și tot confunzi,
Esența elementelor fictive
Ce te îndeamnă să te tot afunzi
În nesimțiri de-a dreptul primitive.
Faptele încă sunt după tipar,
Răspuns al unei stări de confluență
Între concretul bornei de hotar
Și statusul mimat de remanență.
N-ai mai iubit de mult, nu-ți e știut
De nu cumva din altă fostă viață,
Că nu-ți găsești nici urme în trecut,
Chiar și trecutul ți-e-nvelit în ceață.
Acum e timpul de-a-nvăța, de-a fi
Cu tine-n omenească armonie,
Ca singură să poți redefini
Concreta, omeneasca bucurie.
E timpul unei mari descoperiri,
Unei simțiri ce nu îți e știută,
De-a înțelege viața prin trăiri,
De a iubi și de a fi iubită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu