sâmbătă, 3 februarie 2007

Murmur

(unei prietene dragi, din dorinţa căreia această poezie a revenit la lumină)
Buzele mi s-au uscat în ploi,
Când ploua cu vise pe-amândoi...
Se adună-n parte ori se scad,
Vorbele ce-n nepăsare cad.

Prihănit de şoaptele încete,
Printre mugurii de flori târzii,
Am iertat, însângerat de sete,
Amintiri pustii, iubiri pustii.
Stelele s-au stins născând furtuna,
Focul pâlpâie de dor învins,
Privegheză dimineaţa luna,
Ca să-ndur pe toate, dinadins.

Nici nu a trecut mai mult de-o clipă
Şi-o instanţă-n loc s-a adunat
Ca făcând de adevăr risipă
Să mai cad odată-nstrăinat.
S-a sfârşit şi ploaia, şi furtuna,
Au rămas cuvinte fără sens,
Numărând secunda, câte una,
Am ajuns cu viaţa la consens.

În exilul frunzelor ce-or cade,
Fruntea, noaptea trist va-mbrăţişa
Şi-or rămâne zilele să prade
Adevărul despre viaţa mea.
Între patru ziduri neştiute
Voi veghea trecutul prin prezent
Şi voi spune vrute şi nevrute,
Ca să pun pe toate un accent.

Şi-or mai fi destui ce or să vadă,
Alte vorbe, alte răzbunări,
Şi va ninge iarăşi, prin zăpadă,
Urme-n ochii tristei nepăsări.
Dar va fi să fie o enigmă,
Toate or să treacă şi-or vorbi
Numai adevăr ori... paradigmă,
Când albastrul timp mă va sorbi.

Reluare unei idei din 30.09.85

joi, 1 februarie 2007

Să fur o lacrimă...

Şi vine ziua să ne uite-n şoapte,
Să dea un sens ideii de-a trăi,
De-a regăsi puteri ca, peste noapte,
Să conjugăm doar verbul a iubi.

Întreaga noapte e un dor de ducă,
Cu gânduri ce ne ard în flăcări vii,
Şi-n zorii zilei parcă ne apucă
Dorinţa de-a fi flacări în făclii.

Şi ca în prag de albă sărbătoare,
Pe cer e un halou de curcubeu,
Din cer mai fur o lacrimă de soare
Şi mă topesc, sub raza ei, mereu...

miercuri, 31 ianuarie 2007

Viitor în trecut

Am cerul în faţă,
Pe tine în gând,
Bat praguri de ceaţă,
Simt Luna plângând.

Văd drum înainte,
Fac paşi înapoi,
Mă-nec în cuvinte
Mi-e dor de noi doi.

Mai caut lumina
Deasupra de munţi,
Dă-mi mie azi vina,
Nu vreau să renunţi.

Şi simt că mă doare,
Când caut un vis,
Prin lacrimi de soare
Mă-nalţ din abis.

Potire de foc

Izvorul nopţii se retrage-n munte,
Cu pas de iarnă, crud şi nepătat,
O nouă zi ne este iarăşi punte,
Rebotezând al lumii vechi păcat.

Şi peste focuri ce se ard în stele,
La noi se văd doar stelele ce cad,
Să le-adunăm, rătăcitori ca ele
Şi să clădim firavul vieţii vad.

Să trecem peste zilele de vară,
Să ne privim în focuri ce troznesc,
Şi să rescriem noi, a câta oară,
Povestea celor doi ce se iubesc.

Redivivus

Iubindu-te, nopţii spun teamă,
Te-admir clandestin şi captiv
Şi gânduri uitate mă cheamă.
Şi iar sunt copilul naiv.

Pe orice tristeţe fugară
Mi-eşti soarta, izbânda şi rostul,
O flacără-mi este ocară
Iar alta îmi e adăpostul.

Târziu, anonimul din mine,
În spirit de somn şi de vis,
Aprinde un foc pe ruine
Cu ţel înţeles şi precis.

Pe frunte am riduri de noapte,
În ochi mai port lacrimi şi soare,
Rostirea o ştiu doar în şoapte
Şi numai trecutul mă doare.

Sub bolta de stele stinghere,
Simt paşii ce umbră nu au,
Izbânda e-o simplă tăcere
Şi toate ca ieri se-ntâmplau.

Fiindu-mi blestemul poruncă,
Pe cer între stele te pun,
Trecutul în valuri m-aruncă,
Şi gândul aleargă nebun.

Dar vreau să înduplec exilul
Să ard ca o stea căzătoare...
Iubindu-te-s iarăşi copilul
Ce plânge cu lacrimi de soare.

marți, 30 ianuarie 2007

Porţile gândului

Ridică-ţi ochii către zori de zi
Şi caută luminii să-i dai nume,
Să poţi să ai un gând a se-mplini,
Să mai deschizi o poartă către lume.

Iar dacă drumul trece unduit
Aproape de al apelor izvoare,
Poţi da un semn de gând nestăvilit
Să simţi că lacrima se arde-n soare.

Să simţi, să crezi şi să trăieşti prin tot
Şi să veghezi necontenit lumina,
Când toţi aşteaptă-n noapte un complot,
Să poată să-şi găsească ei odihna.

duminică, 28 ianuarie 2007

Cântec pentru o nălucă

Renaşte iar un vis al sorţii
Şi gândul pleacă în pustii,
Doar dragostea e stâlpul porţii
Şi iar suntem, iubind, copii.

Dintr-o întâmplare-n gândul meu,
Te-ai strivit de pasul trist, hoinar
Şi privind spre depărtări mereu
Mă înveţi să-mi fiu din nou hotar.

Ca o frunză lucitoare-n vânt,
Vii în viaţa mea de neguri mari
Şi cu pas de seară şi cuvânt,
Pleci şi vii, dispari şi iar apari.

Dintr-o răzvrătire-n şoapta mea,
Te-ai rănit de-un pas mereu fugar
Şi privind şoptirea ca o stea
Mă mai faci să-mi fiu din nou hotar.

Ca o frunză-n apă strălucind,
Vii spre gândul meu de vis strivit
Şi cu pas de seară rătăcind,
Pleci şi vii cu pasul rătăcit.

Dintr-o rătăcire fără gând,
Te-ai cuprins cu-o rugă în zadar
Şi privind privirea-mi tremurând,
Îmi şopteşti să-mi fiu din nou hotar.

Ca o floare ce-nfloreşte-n pas,
Vii spre gândul meu de amintiri
Să rămâi în şoapta fără glas
Zborul către cer şi împliniri.

Porneam la drum

Porneam la drum spre a strivi destinul,
Cu împliniri şi gând adolescent,
Să schimb în taină şoapta şi suspinul
Cu-nseninarea unui gând prezent.
Şi n-am voit să ştiu că nu se poate,
Întâia oară m-am înaripat,
Veneam spre tine ca să uit de toate,
De tot şi de nimicuri am uitat.

Dar tot aşa cum apele revarsă,
Stindardul nopţii ni s-a pus în drum
Şi m-am trezit că am privirea arsă
Şi punţile spre vis sunt numai scrum.
Am vrut să îţi veghez odihna-n noapte,
În palma mea să simt c-ai adormit,
Dar brusc pe toate le-am uitat în şoapte
Şi-n tot trecutul meu m-am poticnit.

Am pus mereu pe NU la oiştea vieţii
Şi numai NU mi-a fost de căpătâi,
Acum rămas-am cu lumina ceţii
Şi cu robirea clipelor dintâi.
N-am fost decât o stavilă-a-ntâmplării
Ce s-a robit în urme de trecut
Şi, ca un rost nocturn al depărtării,
M-am vrut doar eu, mereu necunoscut.

Am vrut să fii revanşa clipei mele,
Să-nvăţ să uit să nu mai spun doar NU,
Dar n-am putut să văd ploaia de stele
Şi am rămas să văd că pleci şi tu.
Am înţeles târziu că nu se poate
Să mă răsfrâng doar în trecutul meu,
Şi-acum aş vrea din minte să-mi pot scoate
Că am pierdut, definitiv, doar eu.

Aş vrea să fiu acela care vine,
Aş vrea să ştiu că te cuprind şi-n vis,
Să nu-mi existe gând fără de tine,
Să nu avem frânturi de drum închis.
Mi-a şters privirea lacrima târzie,
Când am văzut că-n noapte ai să pleci,
Înţelegând că urma mea-i pustie
Şi drumul se va arde pe poteci.

De-ai înţeles că e mai bine-aşa,
Eu aş fi vrut mereu să tot rămâi,
Şi dimineaţa să fii iar a mea,
Să fii izbânda nopţilor dintâi.
Mi-am pus hotar la margini de hotar.
Dar astăzi vreau să trec peste trecut
Şi ca un om strivit în calendar,
Să te iubesc, s-o iau de la-nceput.

sâmbătă, 27 ianuarie 2007

Mă mângâi...

Din şoaptă răstignită şi speranţă,
Îmi pregătesc a vieţii cutezanţă,
Şi, cum mai toate trec în amintire,
Mă mângâi cu-o poveste de iubire.

La ceasul serii rostuiesc uitarea
Şi-n valuri liniştite înec marea.
Iar când ascund o lacrimă-n privire,
Mă mângâi cu-o poveste de iubire.

Între cuprins şi patimă tîrzie
Mai pun destinul vieţii temelie;
Şi-atunci când plâng, strivit de amăgire,
Mă mângâi cu-o poveste de iubire.

Înzăpezind un drum uitat, în noapte,
Nu mai aud cum ceasul bate-n şoapte,
Când te privesc ca rost de dăruire,
Mă mângâi cu-o poveste de iubire.

Fără să-mi pese de furtuna vieţii,
Dau foc în zori luminii dimineţii;
Şi tot visând a vieţii împlinire,
Mă mângâi cu-o poveste de iubire.

sâmbătă, 20 ianuarie 2007

Anticerşetor de sentimente

Eu nu sunt cerşetor de sentimente
Şi chiar nu pot iubirea s-o cerşesc,
Ca să dau sens zidirii aparente,
Înnobilând cocioabe nefiresc.
Şi chiar nu pot iubirea s-o cerşesc,
Ca să mă-mbăt o zi cu apă rece,
Dorindu-mi doar un piedestal firesc,
Al lacrimii şi-al timpului ce trece.

Eu nu sunt cerşetor de sentimente
Şi chiar nu vreau respectul să-l cerşesc,
Ca să mă cred hotar între amprente
Şi urme clare, ce le las firesc.
Şi chiar nu vreau respectul să-l cerşesc,
Să nu mai văd copacii din pădure,
Dorindu-mi doar reculul nefiresc,
Al stelelor ce noaptea vor să-mi fure.

Eu nu sunt cerşetor de sentimente
Şi chiar mi-e greu să ştiu că pot cerşi,
Când nu pot da condiţiei absente
Mai mult decât un unghi ce-l pot privi.
Şi chiar mi-e greu să ştiu că pot cerşi,
Că-mi pot strivi condiţia umană,
Fără să ştiu, în timp, a ispăşi
Pedeapsa unui fier încins pe rană.

duminică, 31 decembrie 2006

Eu, ca prefaţă

Revin acum şi n-am să spun nimic
Cu toate că mai toate se compară
Că iar e greu şi iar e frig în ţară
Şi viaţa cu nimicuri mi-o complic.

Am pus cândva politica la zid
Redând speranţa vorbelor directe,
Şi n-am slujit păcatele abjecte
Cedând dorinţei de a fi servid.

Mai mult, n-am vrut să uit de Mareşal,
Ori că Moldova e-mpărţită-n două,
Şi-am strâns în palmă boabele de rouă
Plângând ţăranii satului real.

Iar omul nou m-a tot dezamăgit
Când nu-şi mai amintea de Bucovina,
Sau când, mereu, pe alţii dădea vina
Că tot trăim pe muche de cuţit.

M-am dus şi la biserică să ştiu
Ce crimă fac cei ce mai au conştiinţă.
Şi uite-aşa, cu cea mai buna ştiinţă,
Am înţeles că eu degeaba scriu.

Acum revin ştiind ce lucru fac
La ceasul când istoria se mişcă
Şi viaţa-i o continuă morişcă
Spre deznădejdea celor care tac.

Aduc din timp un gând adolescent
Fără să schimb nimic din vechea formă
Că traversând mereu câte-o reformă
Aş fi cobai cu suflet repetent.

Aceasta e prefaţa mea de om
Ce îşi mai pune viaţa pe hârtie
Şi regăseşte-n şoapta sa pustie
Hotarul istovitului atom.

Am fost rebel şi tot aşa voi fi
Şi tot mereu cuvântu-l spun pe faţă
Cătând lumina copcilor de gheaţă
În marea încercare de-a trăi.

vineri, 24 noiembrie 2006

Actuale întrebări

Ne schimbăm identitatea des,
Cum ne vor puterile străine,
Şi suntem ce alţii au ales,
Tot trăind mereu de azi pe mâine.

Ne minţim mereu şi tot sperăm
Că va fi şi ziua noastră mâine,
Suferind, ne facem că uităm,
Şi-mpărţim mereu un colţ de pâine.

Dăm un preţ prea mare pe gogoşi,
Şi dăm idioţilor crezare,
Suntem nişte oameni norocoşi
Şi trăim mai mult peste hotare.

Ăştia suntem noi cei de acum,
Ne uităm eroii în morminte,
Avem doar poteci, nu avem drum,
Mergem înapoi să dăm ‘nainte.

Ne despart politici de-mprumut,
Ne despart şi dogme şi religii,
Ne dăm votul unui prost limbut,
Punem mulţi nemernici în efigii.

Vine să ne tragă de urechi
Câte-un bâlbâit în misiune,
Şi avem mereu probleme vechi,
Şi dăm buzna la închinăciune.

Ne-am vîndut QI-ul pe nimic,
Ne-am vândut copii pe tarabă,
Şi avem un suflet tot mai mic,
Dar suntem europeni de treabă.

Leul românesc e doar un semn,
Convertim mai totul în valută,
Şi orice poruncă mi-i îndemn,
Şi-n principiu nu se mai discută.

Mai mereu ne punem beţe-n roţi,
Şi la zid le punem pe-ale bune,
Suntem chiar aşa de idioţi?
Suntem chiar aşa cum ni se spune?

marți, 7 noiembrie 2006

Punctul unui semn

Mereu rămân surprins de un cuvânt,
Când vântur timp şi caut spre hotare
Ce mi se-arată să mă ştiu înfrânt,
Ca punctul unui semn de întrebare.

Mereu mă întristez, nepriceput,
Când văd colacii bărcii de salvare
Ce mi se dau să nu mă ştiu căzut,
Ca punctul unui semn de exclamare.

Mereu adorm cuprins de îndoieli,
Când pun accent pe ziua următoare
Ce-mi dă mereu fiori şi bănuieli,
Prin punctul ce se vrea continuare.

Mereu privesc şi-ncerc să înţeleg,
Când simt că toate vor o amânare
Crezând că n-am să pot să mai dezleg
Misterul unui punct ce rost nu-şi are.

Doar lacrima mai ştie ce mă doare
Când viaţa pune punctul la-ntâmplare.

miercuri, 1 noiembrie 2006

Protest

Protestez în modul cel mai dur
La atâta nedreptate gravă!
Unii, când fac dreapta împrejur,
Ne şi cred pe toţi ceilalţi epavă.
(Însă chiar credinţa e bolnavă!)

Protestez, cerîndu-vă iertare
Că am îndrăznit să vin aici,
Şi pleca-voi plin de întristare
Dintr-un furnicar fără furnici.
(Însă plin de suflete prea mici!)