Degrabă grabă

Din ochi de cer, apocalipse,
Mi se strecoară-ncet în gânduri
Trasând concentrice elipse
Ca drum, tăcerii, printre rânduri.

Sunt eu acel care se-ntreabă
Și tot acel care răspunde,
De ce trăiesc mereu în grabă
Și fug mereu... dar nu stiu unde...

Eu ard în foc, dar nu văd fumul
Ce noaptea îmi grăbește pasul
Să pot opri din grabă drumul,
Iar de-i nevoie să-i sparg ceasul.

Și tot mă-ntreb cât se mai poate
S-alerg, uitând să am oprire,
Să vreau, din pietre, ape, scoate,
Ori limpezi a lor pornire?

Grăbit, cum sunt, privesc spre stele,
În plină zi, când e senină,
Uitându-mi umbra printre ele,
Cu lacrimile-i de lumină.

Și-n graba gândurilor mele
Deja știu vremuri ce-or să vină.

Concept de calendar

Din vremuri vechi ni s-au tot spus povești,
Cu iz în adevăruri de-altădată...
Acum, din lumea ta, îndepărtată
Te-aștept să-mi dai chiar despre tine vești.

De mult nu ne-am văzut, și pare greu
Să fie dat la mulți a înțelege
Că dincolo de omeneasca lege,
Există și altceva, mai mereu.

Chiar ție, poate, îți e greu să vezi
Consensul evidențelor extreme
Când îți dorești să limpezești dileme
Și, în final, idei contrare vezi...

Dar știi c-aștepți, dar ce aștepți nu știi,
Ba chiar mizezi pe-o singură dorință,
Făcând din ea speranță și credință
Așa cum crezi că e firesc să fii.

Pot spune, chiar și eu, că-ntâmplător,
Mi s-a făcut un dor nebun de tine,
De zile ce urmează-a fi senine
Și de un drum spre tine călător.

Dintr-un context ce pare-a fi trecut,
Apar idei din vremuri viitoare
Fixând nisipuri încă mișcătoare
De motivări și cadru cunoscut.

Prin controverse, sensuri tot apar,
Mizând pe realista depărtare,
Ce multora le pare a fi mare,
Când pusă e, voit, în calendar.

Eu vești aștept... Dar știi că te aștept
Cu tot ce ești, ca veste minunată,
Venind din lumea ta îndepărtată
Ca drept motiv al unui nou concept.

Concludente așteptări

Ce faci? Cum ești?... Te-ntreb mereu în gând,
Voind să-ți las o liniște firească,
Ca mai târziu, în ochii tăi râzând,
Trăirea bucuriei să renască.

Nu îndrăznesc, îmi spun... deși nu cred,
Mai redepe las timpu-n așteptare
Să domolească vești ce se reped
Spre alte motivări prin întrebare.

Într-adevăr, ideea mă surprinde
Că nu mă las, așa cum sunt, grăbit,
De întrebări ce-ncearcă a mă prinde
În jocul lor, mereu răstălmăcit.

Mă mai găsesc, când uit și mă mai tem
De încălzirea zilelor senine,
Rebotezând al clipelor extrem,
În gândul ce îmi fuge către tine.

Acela-i gândul care, prin povești,
Mi-aduce amintiri de multe fapte,
Voind să știe ce mai faci, cum ești,
Ce vise ai în zori, nu-n miez de noapte.

Imi dă idei ce vin din viitor,
Din zilele menirii împlinite,
În care tu, motivul meu de dor,
Vesti-vei vremuri altfel rostuite.

Azi doar aștept, cumva cu just temei,
Clipa vestirii, fără-ngrijorare,
Și chiar de-aș vrea să am alte idei,
Las definirea clipei următoare.

Încrederii îi las un rol firesc,
Aprofundând consensuri concludente,
Ce-n căutarea rostului lumesc
Vor defini prezisele accente.

Fără control

Nu e nimic, nimic întâmplător,
E totul pregătit de multă vreme,
Când mulți credeau, gândind în mintea lor
Că n-au de ce, cummva, a se mai teme.

Plătim acum, cu temeri, un miraj
Ce ne-a schimbat ideea de credință,
În necredință dându-ne curaj
De a numi absurdu biruință.

Siguri am fost, acum suntem uitați
De visele mânjite cu otravă
Ce ne-arătau că suntem nepătați
Și totdeauna mândri de ispravă.

Ne dovedim, mereu, că suntem lași
Buni de îndem la ceartă și la ură
Și murdărim pe cei ce sunt rămași
La judecăți cu logici și măsură.

Mintea-și dorește multe cuceriri,
Dorind să ia destinul sub tutelă
În numele meschinei rânduiri
Ce definește viața pe cartelă.

Cum nimeni nu-i născut a fi supus,
Revolta e normală și firească,
Chiar timpul ce se vrea mereu redus
Ostentativ, nu vrea să se oprească.

Cred unii că au totul sub control,
Și doar ideea lor e importantă,
Îndeajuns fiind un protocol
Pentru postura lor determinantă.

Dar nu-i nimic, nimic întâmplător,
Oricâte s-ar dori a fi dileme,
Au toate rost și au un loc al lor,
E totul pregătit de multă vreme...

Vederea prin tăcere

În jurul meu aud, prea dur, tăcerea
Ce pare că-mi pătrunde și în scris,
De nu mai pot să mai opresc durerea
Acestui timp trăit prin compromis.

Văd gesturi ce încurcă multă lume,
Cu rolul lor absurd ca înțeles,
Voindu-și regăsirea-ntr-un renume
Al celui ce se crede un ales.

Și înțeleg că mulți se vor opune
Întoarcerii la tot ce e normal,
Amanetând porniri spre fapte bune
Prin derapajul într-un rost banal.

Percepția-mi dă semne de răscoală
Avându-și pumnu-n gură clar motiv,
Dorind a cere grabnic socoteală
Celor ce fac răspunsul evaziv.

Vorbele lumii pierd în importanță,
În gesturi prea puțini sunt diferiți,
Extremul este plin de relevanță,
Semne punând pe mulții ipocriți.

Multa vorbire lasă multe semne
În cearcăne se scaldă ochii goi,
Ce nu mai pot priviri să își îndemne
Spre ziua, așteptată, de apoi.

În liniște aștept o altă noapte,
Lăsând această zi, ca și tribut,
Lipsită de idei, dar și de fapte,
Pieirii în absurdul absolut.

Sunt împăcat și îmi aud tăcerea
Cum pune și îmi pune întrebări,
Și nu mai vrea să treacă cu vederea
Răspunsuri ce-s ascunse în mimări.

Direct, grăbit...

De multe n-avem timp, îți spun direct,
Timp pentru multe vorbe nu găsim,
Pierdut să fie nu ni-l mai dorim,
Chiar dacă totul pare circumspect.

Nu mai avem idei de cum a fost
Ceea ce știm numi un început,
Nici cum s-a definit ca rol și rost
În pasu-i de-a rămâne în trecut.

Instinctul e, în grabă, fundament
Al regăsirii-n iureșul concret
Ce definește pragul ca moment
De adevăr lipit de epitet.

Știindu-ne, de orice haine, goi,
Trăirea ne dă semne de asalt,
Lăsându-ne uitarii chiar pe noi,
Contând definitiv doar celălalt.

N-ai îndrăzni, nicicuum, să te oprești,
Nici timp nu aș avea să mă opresc,
Ca-ntr-un final, când spui că mă iubești,
Să-ți dovedesc, concret, că te iubesc.

Vai, țara mea...

Vai biată țară... Bietul meu popor,
Ce-a mai rămas, cu-adevărat din tine,
Cum te-ai lăsat la mâna tuturor
Ce-ți promiteau că, totuși, va fi bine?

Cuvinte mari... un simplu amalgam
Puse-ntr-un șir cu formă-nșelătoare
Te-a rupt de adevăr și de-al tău neam,
Negând orice fărâmă de valoare.

Toate acum sunt vorbe de nimic...
Iar traiul tău e-o cruntă nebunie
Supusă de călăi cu suflet mic
Ce cred că pot istoria rescrie.

Canalii vin, cu aer de stăpân,
Minciuni, ca totdeauna, să îți spună,
Și să te-nvețe, biet popor român,
Cum să accepți ca ei să te supună.

Cozi de topor, la negru te-au vândut
Crezând că spița li-i nemuritoare,
Și au mânjit întregul tău trecut
Cu-a lor, nerușinată desfrânare.

Te-arăți acum cu totul rătăcit,
Lipsit de orice formă de gândire,
Prin colțurile lumii risipit,
Mergând, fără să-i pese, spre pieire.

Nu mai ai loc și nu-ți găsești un loc
În care să te-ntorci să-ți fie bine,
Dar tot nu vezi că tu ești la mijloc
În lupta intereselor meschine.

Vai, țara mea... vai, bietul meu popor,
Ce-ai devenit? Pe unde vrei a merge?
Începi să fii un sclav al tuturor,
Istoria, încet, încet, te șterge.

Opțiune simplă

O mie de cuvinte de ți-aș spune,
Sunt sigur că n-aș spune mai nimic
Iar vorbele, ca simplă opțiune,
M-ar face de simțiri să mă dezic.

Aș aduna idei într-o grămadă
Punându-le un ambalaj frumos,
Însă doar el s-ar vrea a fi dovadă
Că vieții îi e gândul de folos.

M-aș acuza, lipsind de libertate
Concretul pas ce nu-i pornit din gând
Urzind, sub un imold de lașitate,
Un lait-motiv de adevăr plăpând.

Mi-aș obiga simțirile să tacă,
Să uit că sunt un om și nu-s robot
Ce face doar ce e-nvățat să facă,
De oamnii ce prea puține pot.

Aleg să tac, să stau în așteptare,
Și despre tine vești să tot aștept,
Venite chiar ca simplă întâmplare,
Lăsându-mă-n trăiri pe drumul drept.

Cuvintele pot să mai stea o vreme,
Știind că timpul nu le e trecut,
Rupând păienjenișul de dileme
Înspre firescul altui început.

Deja-i urnită, gata să înceapă
Povestea unui drum fără sfârșit
În care piedici n-or să mai încapă
Și nici idei de-a se lăsa cotit.

Trăirii-i las puterea ca, întreagă,
Să fie pas dintâi pe-același drum
Ce, în curând, va fi să ne aleagă
Renăscători și renăscuți din scrum.

Numărare pe hotare

Anii-s trecuți, ni-s puși la socoteală
De legi ce fac într-una socoteli
Crezând că vom cădea la învoială
Cu cei ce cred în simple bănuieli.

Însă e greu să le tot dăm dreptate,
Să zicem totdeauna ce vor ei,
Să ne gândim că doar atât se poate,
Încorsetați de falsele idei.

Suntem, cum suntem... Și suntem dovada
Că limitarea nu-i ceva concret
Și nu suntem totuna cu grămada
În care amintirea-i crunt regret.

De-atâtea ori, trecând prin miez de noapte,
Feriți de cei ce-s simpli privitori,
Ne dăm menirii prin concrete fapte,
Ne suntem împlinii doritori.

Sunt unii ce tot spun că timpul trece
Infricoșați de-al vârstelor decor,
De arșiță, de ploi, de vremea rece
De simplul fapt că visele și mor.

Sunt cei ce stau cu ochii-n calendare
Mirați că ce-u putut abia mai pot,
Punându-și, fără limite, hotare
În căutarea vieții de robot.

Sunt acuzat, și tu ești acuzată,
De nerespect a ceea ce impun,
Voind, cumva, din lume să ne scoată,
Văzând că-n nici un fel nu ne supun.

Și anii trec, mereu numărătoarea
Ajunge însăși ea a fi reper
Când vrea să contrazică întâmplarea
De-a nu fi noi cum oamenii ne cer.

Legământ de consecvență

Cuvintele îți au altă valoare,
Au dublu, sau multiplu, înțeles,
Ideii ce nu-i doar întâmplătoare,
Pe drumul ce, prin fapte, ne-a ales.

De la-nceput, cât m-ai putut cuprinde,
Nu poate fi, de minte, arătat,
Prin cât de mult ai vrut a te deprinde
Cu mine, cel în grabă, avântat.

N-avem a ști când când viața, fără știre,
Spre ceea ce va fi ne-a vrut mergând,
Lăsându-ne o simplă amintire
Ce-o vom păstra ca simplu fir de gând.

Ne-a fost acum motiv de consecvență
Prin definirea altui orizont
Menit a fi reper de existență
Și morții, elocvent, real, afront.

Te-am auzit ce-ai spus, nu doar în șoaptă
Făcând cu viitorul legământ,
Ca doar o cale, unică și dreaptă,
Să ai în tot ce fi-vei pe pământ.

Au fost un gând întreg de dăruire,
Împreunat cu vise de-mpliniri,
Și de urmări sub semn de nemurire,
Sub corolarul unei mari iubiri.

Pe totdeauna-i spus, trăind esența
Încrederii în tine ca un tot
Ce pune în lumină convergența
Necesității-n rol de antidot.

Așa va fi și veșnic va rămâne
Ceea ce-ai spus să faci a fi-mplinit,
Nimic nu va putea să se amâne,
Totul va fi, prin fapte, rânduit.

Greutate în abțineri

E greu să spun cât mă mai pot abține,
Cât am să pot să tac, să nu-ți vorbesc,
Să-ți spun, cinstit, că-mi este dor de tine,
Sau, mai pe scurt, să-ți spun că te iubesc...

M-am rătăcit de tot... mă simt departe,
Și timpul simt că mă tot ține-n loc,
Ducându-mă cu forța spre o moarte
A gândului ce arde-n mare foc.

Idei de orice fel îmi vin în minte,
Și mult prea greu îmi este să le uit,
Să nu le las văzute prin cuvinte
Să nu mă las, de mult prea mulți, știut.

Într-un alfel de sens, precum mi-e viața,
Mă simt deja spre tine călător,
Ajungător, pe seară, să sparg gheața
Riscând împotrivirea tuturor.

E tot mai greu, mi-e greu a mă abține
Să dau tăcerii rost mai important
Decât dorinței de-a te ști cu mine,
Știind că sunt trăirilor restant.

Tot rătăcesc... Te știu în așteptare,
Convinsă prin întregul amănunt
Al presimțirii clipei următoare
Ce nu va fi a rostului mărunt.

Curaj îmi dă fireasca-ți existență
Pusă-n tiparul marii presimțiri
A clipei ce, mizând pe consistență,
Se face-ncepătoare de-mpliniri.

Doar mie-mi spun, voința să m-ajute
Atât cât se mai poate să m-abțin
Și-n regăsirea nopților pierdute
Să dau tăcerii rost, acum, divin.

Profund și absolut

E vremea de-a da cărțile pe față,
Timpu-i trecut și, iată, am ajuns,
Să fim curând o clipă față-n față
Nemaiavând trecuturi de ascuns.

N-avem nici cum, nici unde-a ne ascunde,
Vom fi, de haine și-amănunte goi,
Instictual voind a ne răspunde
Atâtor întrebări ce zac în noi.

Dar ne vom fi și, prin făgăduință,
Gând definit de multul viitor
Ce ni-l vom cere, ca îngăduință,
Pentru-mpliniri prin rostu-ți roditor.

Printre idei, în nopți cu lună plină,
Ieșind dintr-un banal model comun,
Timp voi avea să-ți spun că ești divină,
Și-mi ești un leac, concret și oportun.

În nici un scop nu mai avem motive
De-a sta în umbra vechilor trăiri,
Punând accent pe-ndemnuri evazive
Spre-mpreunări cu rost de împliniri.

A fost cândva o simplă întâmplare
Când parcă n-am fi vrut să știm mai mult,
Spunându-ne-n extrem că ni se pare
Furați de-al vieții enervant tumult.

Acelei clipe, azi, cu mare grabă,
Încă-i furăm substratul neștiut,
Dar mulțumești, punând într-o silabă,
Esențe de profund și absolut.

Prin consecințe, ochii-ți, în lumină
Sunt mai frumoși și mai strălucitori,
Simțind în tine flacăra divină
Și-n pântec muguri, vieții roditori.

Realism în aventură

Trăim această viață... aventură
Firească într-al ei necunoscut
Și fără definire de măsură,
Cu țintă înspre zero absolut.

Ne duce, mai tot timpul, întâmplarea,
Pe unde n-ar fi cazul a gândi
Răspunsul ce-i totuna cu-ntrebarea
Ce ține loc de fapte, zi de zi.

Iar calea ni-i barată de extreme
Când totul ni se pare foarte clar,
Extrapolând mai vechile dileme
Prin gânduri consumate în zadar.

Ni se arată stânga a fi dreapta,
Cu un consens ce pare punct final
Al unui prag mai mare decât treapta
Urcușului ce-l presimțeam normal.

Întoarcerea se face-a fi povară,
De vrem s-avem un altfel de apoi,
Printr-o urcare pe o altă scară
Ce, din mândrii, o facem cum vrem noi.

Dar drumul tot la fapte se reduce,
Și una doar se face-ndeajuns
Să fie piedestal la altă cruce,
La multa fugă spre un alt răspuns.

Oricum ne facem viața, aventura,
Dă semn că doar concretu-i realist
Și nimeni, orișicum i-ar da măsura
N-o controlează-n mod determinist.

Așa ne e, și-așa e dat să fie,
Un șir de lecții cu motiv concret,
Ca să-nvățăm că simpla bucurie
Nu-ncape-n nici o formă de regret.

Discordantul arbitraj

Tu știi că te iubesc... dar n-ai curaj
Să dai uitării umbrele de teamă
Ce-ți spun șoptit că totu-i un miraj
Și să aștepți fără să-l iei în seamă.

Prin conjunctura clipei de acum,
Când gândul înspre tine îmi tot fuge,
Ideea de firesc își face drum
Și verbele încep să se conjuge.

Enigmele, încet, încet, dispar,
Preconceputul rolu-și părăsește
Și simți în gând, părându-ți cam bizar,
Că singularul mai mereu lipsește.

În conjugări, cu rost în mod normal,
Se-adună prevestiri de multe fapte
Spre un context mereu fără final,
Doar trecător din noapte-n altă noapte.

Sub umbra lor, idei ce altfel pier
Fac notă întru totul discordantă
Cu amintiri ce încă te mai cer
Să le rămâi emblemă relevantă.

Dar, cum presimți, e totul definit,
Chiar tu te simți altfel, redefinită,
Voindu-ți mersul drept, neîngrădit,
Să poți iubi și să te simți iubită.

Totul e clar... nevoie-i de curaj
Ca faptele să-ți fie o măsură
Să ieși dintr-al uitării arbitraj,
Dând vieții nou avânt și anvergură.