miercuri, 7 aprilie 2021

Evaziv de plan extins

Cele dintâi cuvinte-au spus de toate,
Ideile au plan mereu extins,
Tentința lor voind mereu a scoate
Vederii vieții foc deja aprins.

Sintetizând, punctat, doar amănunte,
În primul plan, ai pus ce nu ai spus,
Ca toate, când vor fi să se confrunte
Să se așeze drept, ori jos, ori sus.

Chiar dacă, prin destula înălțime,
Nimic nu se arată dovedit,
Toate își au concretă profunzime
Și țel real, de clipe definit.

Prin clare suprapuneri deductive,
Ideile se întrețes firesc
Și orice-ar fi, accente evazive
Duc tot mereu spre rostu-ți omenesc.

Cuvinte-au vorbit, și-au pus amprenta
Pe marele-adevăr din viitor
Când fi-vei, mai mereu, adolescenta
Ce-și va avea dorințele cu dor.

Ideile au curs și-au dat o formă
Consensului de treceri peste prag,
Simțind, în profunzimi, marea reformă
Ce mari neînțelesuri dă-n vileag.

Mi te-au descris cum fi-va să se vadă
Trupu-ți golit de-al hainelor secret,
Lăsându-mi-te, tainic, noaptea, pradă
Ca să mă știi ca om real, concret.

Și-au spus, concret, cum se va ști urmarea
Fiindu-ți adevăr definitiv
Când lumii va da semne întâmplarea
Că totul a fost clar, imperativ.

duminică, 4 aprilie 2021

Miză de criză

Azi toată omenirea e în criză,
și-i tot mai mare lipsa de idei,
cum mare e și lipsa de temei
la cei ce pun chiar libertatea miză.

Mulți sunt cobai ai propriei neștiințe,
ei sunt cobai ai lipsei de-adevăr,
de-aceea iau extremele-n răspăr
și-și au idolatriile credințe.

Privesc mereu, în jurul lor, cu frică,
chiar de dușman iau simplul calendar,
văzând că ei sunt trecere-n zadar,
și asta, viața, mult le-o mai complică.

În frica lor, ce spun c-o au, de moarte,
stă lipsa de motiv și hotărâri
de a trăiri urcări și coborâri
în drumul ce așa e-n spre departe.

Dar drumul lor, voit pe scurtătură,
nu are loc de drumul tuturor,
împiedicat de-al umbrelor decor
și mult prea multa lipsă de măsură.

Mișcarea de repere în derivă
are un rol, spun cei fricoși, normal,
că nu-i firesc să fii principial
și nici să ai o largă perspectivă.

O mare, tot mai mare-nghesuială
se vede-n închinarea pe la porți
de parcă pe pământ trăiesc doar morți,
avându-și viața simplă brambureală.

Tocmeala e la mare prețuire,
principii vechi, mințit, se ocolesc,
găsind pe cei ce doar la bani gândesc
cum tot vorbesc de marea dăruire.

Se zvârcolește lumea, criza-i mare,
mulți fug de-a se gândi la viitor,
alții visează drum înălțător
fugind și ei de semnul de-ntrebare.

Nimic nu-i clar, scăparea nu se vede,
norii furtunii sunt la orizont,
tăcerea e chiar ea al luptei front,
dezastrul mondial se întrevede.

joi, 25 martie 2021

Eu și după mine

Vor spune, unii, cândva, c-am murit,
Iar alții doar c-am încetat din viață,
Fiind, de multele probleme, obosit,
Și prins când evadam prin copci de gheață.

Tăcerii mele se va da un sens
Lipsit de evidente argumente,
Deși se va dori un clar consens
Între idei lipsite de amprente.

Și vor mai spune, mulți prea mulți, povești,
De care n-am avut nicicum știință,
Numindu-se cei dătători de vești
Despre puțina-mi minte și voință.

În lipsa mea, criteriul va fi clar,
Uitând să ia la adevăruri seama,
Furat de marea trecere-n zadar
A celor ce își au, credință, teama.

Necunoscuții zice-vor că știu
Pe unde pașii mi i-am dus să meargă
Din zori de zi până în la ceas târziu
Ca urmele prin fapte să se șteargă.

Nemaivăzându-i, nu se vor opri
În încercarea lor de-ași face nume,
Istoria să-i poată aminti
Ca trecători, umili cândva, prin lume.

Vorbi-vor cei ce n-au nici un motiv
Despre credința mea în veșnicie
În felul lor, tot timpul evaziv,
Voind cuvântul spus oricum să fie...

În replici neputând să mă implic,
Îi voi lăsa cum vor să se arate,
S-arate că au sufletul prea mic
Și-nfig cuțitul totdeauna-n spate.

Orice s-ar spune, n-o să fie tot,
Nici adevăruri n-or să fie toate,
Știu însă că, prin moarte, am să pot
Să am reala, pură, libertate.

miercuri, 17 martie 2021

Insomnie de risipă

Trei zile-ai fost necontenit cu mine,
Și ne-am avut motiv de neopriri,
Lăsând însemn să-l porți mereu în tine,
Chiar și-n povești cu iz de amintiri.

Timpul tot trece, n-are nici o vină,
Subconștientul îți arată-n vis
Că îți va scoate, cumva, la lumină
Ceea ce mi-ai promis și ți-am promis.

Întâi de toate îți va scoate-n față
Instinctul încă prea răzbunător,
Ce ți-a furat atâția ani din viață
Fiind precum o taină de omor.

Vei ști privi fireasca-ți regăsire
În ceea ce vei ști că te-ai dorit
Când îmi dădeai motive de pornire
În ceea ce eram de neoprit.

Lipsei trăirii vei tot fi supusă,
Indiferent de mici sau mari schimbări,
Simțindu-te de mari negări condusă
În așteptarea unei mari chemări.

Și-așa, prin vis, chiar noapte după noapte,
Vei ști a recunoaște că m-aștepți
Ca iar să fim zămislitori de fapte
Prin care să te-accepți așa cum ești.

Vei tresări, iar marea insomnie
Mult timp, în patul tău va poposi,
Lăsându-ți, cu nespusă bucurie,
Timp de-a privi ce-a fost și ce va fi.

Și dat va fi să nu poți face față
Altor idei ce nu au just temei,
Dându-ți de știre, copcile de gheață
Că nu-i normal să zici că nu mă vrei.

Mă vei chema, și-ți vei jura credință
Celei ce-ai fost atunci, în prima zi,
Ispită încărcată de dorință
Clipa uitând în somn a risipi.

marți, 16 martie 2021

Deturnare de clișeu

Din depărtarea mea te văd... Nu poți să dormi,
Nu-ți mai ajunge timpul de-ntristare,
Pașii ți-s mici deși i-ai vrea enormi,
Și te-ntristează lipsa de urmare.

Ți-e gândul tot mai greu, extrem de greu,
Și-n el e rece, zi de zi mai rece,
Că doar furtuni în juru-ți vezi mereu,
Doar prin furtuni simți viața că îți trece.

Ți-am spus cândva și, iată, iar îți spun,
Că-i vremea de-a urni, mai clar, ideea,
Că poți trăi frumos, nu în surghiun
Să tot omori ceea ce ești, femeia!

Acum e greu ceva să-ți țin ascuns,
Și nu mai ai motiv de-a contrazice,
Este destul, prea mult, îndeajuns,
Tăcerii, prin absurd, am fost complice...

Viața îți spune clar... mai fă un pas,
Dar nu-l gândi cum crezi că ar fi bine...
Ți-l știu de mult... atât ți-a mai rămas,
La ceas de seară să îl faci cu mine...

Și nopții, iar, să-i fim un tot, reper
Al clipei ce-ți va fi normalitate
Cu tot ce îți dorești, cu tot ce sper,
Negând idei de efemeritate.

Să-mi fii dorinței mele panaceu,
Iar eu să-ți fiu profund simțirii tale,
Lipsiți de al regiilor clișeu
Ce neagă regăsiri consensuale.

luni, 22 februarie 2021

Concret de noapte

Dintr-un februarie altfel, nou,
Luminţei

E-așa frumos... Îți văd piciorul gol,
Cu bun motiv îl lași privirii mele,
Prea bine știi că nu-s deloc domol
Și-mi place să te văd privind spre stele...

Îmi este cald... Afară-i foarte frig,
Te dezvelești și cred c-așa-i mai bine,
Să stau pe loc încerc, mă și oblig,
Privirea însă-mi fuge către tine.

Ți-e trupul gol... Nu pot să mă opresc,
Mâna-mi pe sâni în grabă se coboară,
N-aș vrea, prin tot ce fac să te trezesc,
Mâna-ntre coapse brusc mi se strecoară.

Credeam că dormi... Mă dau însă bătut,
Nu mai gândesc, simt coapsa tremurândă,
Și drumul ce îmi este cunoscut
Îmi e capcană, prin dorinți, flămândă.

N-aștept deloc... În pântec simt că-i foc,
Și zbatere, și în continuu fierbe,
Spre mai profund, cu dor, îmi face loc,
Jucându-se cu unduiri superbe.

Îmi spui ceva... În brațe mă cuprinzi,
Vrei timp să-mi dai, uitând de-a vieții clipă,
Dar și să simt că iarăși te aprinzi,
Și n-ai motiv, prin grabă, de risipă.

Resimt firesc... Firescu-l înțeleg,
Buzele-ți ard și caută-nsetate
Redefinirea sensului întreg
Răstălmăcit de vise spulberate.

E totul nou... Așa îmi zici și-ți zic,
Când noaptea ne-amintim că e trecută
Și înspre Ceruri ochii mi-i ridic
Simțindu-te cu totul renăscută.

luni, 8 februarie 2021

Refuz confuz

Un nou apus se vede, te cuprinde,
În zbateri adevăru-ți e confuz
Și se adună, până la refuz,
Absurdul ce în cursa lui te prinde.

Privirilor deschiderea dispare,
Tipar își fac din propriul tău contur,
Abstractizând tot ce-ți mai ai în jur,
Presupunând că încă ai răbdare.

În orizontul tău nu prea se vede
Ceea ce știi că poate fi văzut,
Nu doar ceea ce omul decăzut,
Crezând că vede spune că și crede.

Puține-ți sunt ideile concrete
Din tot ce-a fost cândva firesc tumult,
Și nevoirea, parcă, tot mai mult
Te prinde-n ipostaze desuete.

Convingeri n-ai și n-ai nici libertate,
Te contrazici prea mult, puține faci,
Iar când, în fapt, ar trebui să taci,
Îți faci, prin neștiință, mari păcate.

Lumina e puțină, prea puțină,
E mare teama ta să te privești,
Nici drumul nu-l mai vezi și rătăcești,
Sperând că dai cotloanelor lumină.

Te tot cobori și noaptea de cuprinde,
Plătind tribut absurdului tău gând
Că nu poți fi ca orice om, de rând
Ce, cu migală, ferlinare-aprinde.

Luminile se sting... vine furtuna,
În juru-ți nu se vede mai nimic,
Nopții, vezi bine, e pierdută luna...
Știi tu de ce... Eu n-am ce să mai zic...

duminică, 31 ianuarie 2021

Confluență de hotar

De mult n-ai mai iubit, ai și uitat
Cum e iubirea-n forma ei primară
Când n-ai nici un motiv de contestat
Și nici un gând ciudat nu vrea s-apară.

Ai și uitat că rostul ți-e să fii
Ispită născătoare de speranță
Printre schimbări ce-s date să devii
Mereu îndemn spre vis de cutezanță.

Și parcă nu mai știi ce e firesc,
Ce-nseamnă doi cu totul împreună,
Când umbrele cotloanelor urzesc
Idei despre trăiri ce vor s-apună.

Ai confundat mereu, și tot confunzi,
Esența elementelor fictive
Ce te îndeamnă să te tot afunzi
În nesimțiri de-a dreptul primitive.

Faptele încă sunt după tipar,
Răspuns al unei stări de confluență
Între concretul bornei de hotar
Și statusul mimat de remanență.

N-ai mai iubit de mult, nu-ți e știut
De nu cumva din altă fostă viață,
Că nu-ți găsești nici urme în trecut,
Chiar și trecutul ți-e-nvelit în ceață.

Acum e timpul de-a-nvăța, de-a fi
Cu tine-n omenească armonie,
Ca singură să poți redefini
Concreta, omeneasca bucurie.

E timpul unei mari descoperiri,
Unei simțiri ce nu îți e știută,
De-a înțelege viața prin trăiri,
De a iubi și de a fi iubită.

vineri, 29 ianuarie 2021

Perpetua ademenire

E timpul, astăzi, undeva-n trecut
Rămas în urma ta cu datorie,
Cum ți-s rămas și eu, necunoscut,
Altfel decât era firesc să fie.

Încă nu știi de ce nu s-a schimbat
Pașii ce-ți fug de propria menire,
Deși de-atâtea ori te-ai întrebat
De ce, nici tu, n-ai vreme de iubire.

Din tot trecutul azi, tot ce-i mai greu,
Ți se arată-n cale spre schimbare,
Dându-ți motiv să vezi că tocmai eu
Aproape-ți sunt din marea-mi depărtare.

Din juru-ți mulți spre întuneric fug,
Teamă având de-a vorbelor lumină
Știind că și iertarea e un rug
Aprins de vremea ce e dat să vină.

Din tot ce-a fost nimic nu are sens,
Dau doar nuanță timpului ce trece
Când tu-ți dorești un altfel de consens
Cu ceasul ce-i deja trecut de zece.

Îți este tot mai greu, greu de-nțeles
De ce urcarea uneori coboară
Și întâmplarea n-are de ales,
Nu are încercări de-a doua oară.

Deși pe gândul tău pui mare preț,
Splendoarea ți-o arăți în miez de fapte,
Când eu devin, în toate, îndrăzneț,
Lăsându-mă ca dar în clar de noapte.

Venind dintr-un trecut, azi, în prezent,
Ai forme de perpetuă trăire,
Dându-mi motiv de vis intransigent,
Ademenit mereu de-a ta privire.

vineri, 22 ianuarie 2021

Țel fără reper

Unde mai e cuvântul de valoare?
Unde-i uitat, pe unde s-a pierdut?
S-a rătăcit ideea de onoare,
Sau ea e doar legată de trecut?

Principiul unde oare mai există?
Cine mai crede că mai are sens?
Absurdul oare știe că persistă
Prin ce-i ce-n suflet au un gol imens?

De gânduri bune-i mare sărăcia,
Faptele cred mai mult în avantaj,
Chiar dacă avantajul e prostia
Celor ce văd tupeul clar curaj.

Și cu tupeu, cei ce-s mai proști, se-arată,
Că n-au curaj să știe ce-i cu ei,
Sau că li-i viața veșnic închinată
Ideii de-a rămâne dor lachei.

La fapte toți gândesc cu-ntârziere,
Pe alții și-i doresc reper model,
Ca mai apoi s-ajungă ei repere,
Mult pomenite în fixări de țel.

Minciunile găsesc mereu cuvinte
Înspre schimbări de gânduri și decor,
Când așteptarea celor fără minte
Se vrea un fel al vieții tuturor.

Și lauda e mare, tot mai mare,
Cuvinte mari se spun de oameni mici,
Deconspirând chiar lipsa de valoare
A celor ce prostiei sunt complici.

joi, 21 ianuarie 2021

Căutătorul verb

Ce să îți spun, în vremea de acum,
Când toate sunt lipsite de esențe
Și faptele sunt pline de carențe,
Lipsindu-se de-al consistenței drum?

Pot doar să-ți spun ce-mi este dor și vis,
Deși nu-mi este-n minte ca dorință,
Făcându-mi chiar procese de conștiință,
Văzându-mi viața ca un compromis.

Aș vrea să-ți văd privirea de smarald
Când ziua e-n schimbări de calendare
Și-mi pune negrăbirea la-ncercare,
Fiindu-ți, ție, ca și mie, cald.

Din focul ce în tine-l simt aprins,
Oricât va fi dorit să se și stingă,
Îmi vine forța dată să învingă
Opreliști ce se dau un prag învins.

Arzându-ți pântec adevăr dorind,
Mă-ndeamnă a purcede, cu grăbire
Spre fapte dătătoare de-mplinire
Ce orizonturi de lumini cuprind.

În lunecatul, mâinii, mers direct
Stă, neschimbat, motiv lipsit de teamă
Prin care tot ce ești, ce-ai fost, mă cheamă
Precum un verb ce-și caută subiect.

Și-ntru găsita cale, pas concret
Ne va uni fireasca ta zvâcnire,
Punând accent pe-a vieții definire,
Prin marele-mi avânt fără regret.

Păstrând în tine semnu-mi unicat,
Nimic nu-ți va mai fi spre neștiință,
Avându-mă continuă dorință
Și dor împătimit, mult căutat.

luni, 18 ianuarie 2021

Vârtej de vad

Te reîntorci iubito
la fel ca o nălucă,
ce-mi pare cunoscută
din vremuri de apoi,
pe care-o știu fiindu-mi
motiv și dor de ducă
când fi-va viscolire
sau nesfârșite ploi.

Mai ieri stăteai ascunsă
erai de-a dreptul tristă,
gândind că adevărul
nu-ți spune mai nimic,
ba chiar că-n lumea-aceasta
el nu prea mai există,
ori, chiar prin existență,
devine inamic.

Ai drumul plin de urme
bătut mai mult în joacă,
a fost atât de simplu
o cale să găsești,
prin firele de iarbă,
ori vad de apă seacă,
în ceața ce ascunde
pornirile-mi lumești.

Simțind fiorul vieții
ce în vârtej adună,
de peste tot, din lume,
secrete, mari idei,
la ceas de înnoptare
și răsărit de lună
mi te-ai dorit aleasă
din sute de femei.

Mi te arăți surprinsă
de-a formei revedere,
de lipsa întrebării
ce-n fapte i-ai răspuns,
când te-ai simțit pătrunsă
de marea mea tăcere
și nu voiai a crede
că-ți este de ajuns.

În modul meu cel simplu,
abstract și iluzoriu,
nu pot să mai încapă
cuvintele sub pași
cum nu văd existența
iubirii-n provizoriu
de-ar fi să-ți vrei plecarea
și singur să mă lași.

Curând, și pentru tine
va fi o zi în care
vei ști că nu în joacă
poți spune "Te iubesc",
că nu te poți ascunde
de viață-n buzunare,
făcând din legea firii
un simplu gest lumesc.

duminică, 17 ianuarie 2021

Întoarcere prin prescurtare

Am revenit în lume... Iată, ninge,
Măcar așa e ceva mai curat,
Și poate-așa lumina va convinge
Că nu e tot Pâmântu-ntunecat.

Cât zilele sunt încă prescurtate,
Ochii, cu greu, mi-i mai ridic spre Cer,
Mă simt fixat de multele-mi păcate
Dintr-un trecut ce-i, totuși, efemer.

Al zilei rost îl văd acum pe fugă,
Timp pentru el cu greu îmi mai găsesc,
Un ceas defect trăirile-mi subjugă,
Iar eu încerc să știu cu ce greșesc.

E ger, atât pot zice... Multă gheață
Va fi să ni se-arate lunecând,
Din orizonturi ce se-ascund în ceață
Și chiar pe oameni îi ascund în gând.

Va luneca o vreme-ntreaga lume,
Va coborî crezându-se-n urcări,
Țintind către principii și cutume
Ca rezultat al multor încercări.

Înghețul va veni cu rost, să rupă
Înțepeniri ce astăzi par reper
Unor idei văzute vânt în pupă
Celor ce stau în umbre de mister.

Și-așa va fi, o neștiută vreme,
Dar nu va fi cât unii vor voi,
Chiar viscoli-vor, prin aburd, dileme,
Murind mai toți ce vor acum muri.

Apoi va-ncepe noaptea cu răscoala
Apusului văzut ca răsărit
Al unei vreri ce-n rug va arde boala
Cu frigu-i ce pe mulți i-a amorțit.

În zori va fi, din nou, o zi senină,
Doar vântul va mai da câte un semn
Că ascunzișul fără de lumină
Dă gerului idei de nou îndemn.

Ninge firesc în iarna nefirească
Ce-și are calapod de mari minciuni,
Ca semn că viața poate să renască
Chiar sub desfrâul unor mari furtuni.

vineri, 15 ianuarie 2021

Repulsiv la Marin Preda

Să-l mai citesc pe Preda nu îmi vine,
Mi-e teamă că prin scrisu-i e prezent,
Că vremea din trecutul lui revine,
Schimbată-i doar prin forma de accent.

Ceva ce-a fost începe să se-ntâmple,
Delirul va rămâne nesfârșit,
Glonțul gândește iar s-ajungă-n tâmple,
Convins fiind că nu va fi oprit.

Lumina, prin ferestre-ntunecate
Mi-arată îndrăzneala fără rost,
Desfășurarea vorbelor trucate
Îmi e de-ajuns să-mi spună ce a fost.

În toate văd doar viața ca o pradă,
Rispitorii în povești o scriu,
În ceața-n care au decor o stradă,
Plecarea prevăzând-o în sicriu.

Aglomerări de negândite forme
Friguri ciudate dintr-odată-mi dau,
Simțind că lăudatele reforme
Îmi cer să tac, îmi cer să mă predau.

Nu-l mai citesc pe Preda, n-am putere,
În vremea-aceasta-n care e uitat
Și cenzurat de maxima tăcere
A celor ce la crime s-au dedat.

Citat, din când în când, e Moromete,
Dat ca exemplu de țăran model
Ca apa rece pe țărani să-mbete
Considerându-l răzvrătit, rebel.

Delirul nesfârșit abia începe,
Autodefinindu-se reper
Celor ce vor, macăr acum, pricepe
Că drumurile oamenilor pier.

Cel mai iubit deja e doar sintagmă,
N-are mimic cu viața în comun,
Chiar și acei ce sunt cu el în tagmă
Indiferențe crase își impun.