Ești obosită spui... Și obosită
Te simt în pasul ce îți este mers,
Iar uneori ți-l văd mergând invers,
Știindu-te prin lume rătăcită.
Ai alergat, și vremea era rece,
Și n-ai văzut că-n jur era doar ger,
Și nici măcar nu te-ai gândit că-n cer
Știut era că timpul vieții trece.
Acum resimți, acum ți-ai vrea oprire,
Și ți-ai dori firescul cel firesc,
Simțind că e normal, prea omenesc,
Să ai o viață plină de iubire.
Ca orice om plătești, la praguri, vamă,
Și ești în starea de a da și șperț,
Fiindu-ți prea destul acel comerț
În care făcătura e de seamă.
De când te știu, știindu-te rănită,
Ți-am spus că vor veni mai mari dureri,
Ca, într-un fel, să știi că ai puteri,
Să vezi lumina când de-abia-i ivită.
Și simți durerea, simți că vechea rană
Palpită încă fără de un rost,
Spre ceva definit prin ce a fost,
Forțând mereu condiția umană.
De-atâta oboseală nu ai vreme
De-a înțelege ce-i de înțeles,
Doar te întrebi de ce vei fi ales
Un drum mizând pe simple teoreme.
Timpul îl vezi în mare alergare,
Așa cum tot alergi și tot alergi
Crezând că poți, prin alergări, să mergi
Sprea marea și eterna împăcare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu