Iubito, tie-ţi spun, nu sunt poet,
Sunt doar un om care când tace scrie,
Şi care-n orizontul desuet,
Dă viaţă unui vers de poezie.
Am fost, în multe feluri renumit,
De cei ce știu a da oricui un nume,
Voindu-mă de mine rătăcit
Și-ntors cuvântul, în alt fel, spre lume.
Am scris și-am spus, puțin sau mult, direct
Cuvinte ce-au vestit, fără tăgadă,
Când adevărul a ajuns suspect,
Sau vinovat că nu vrea să decadă.
Nu m-am gândit nicicând ce am de scris,
Aproape că am scris la întâmplare,
Mi-am confundat ideile în vis,
Iar drumul, uneori, mi-a fost cărare.
Unii mi-au zis că scrisul mi-e-nvechit,
Și mi-au cerut să-i văd pe ei modele,
Fiind rebel din tagmă m-au gonit,
Cu pietre și cu vorbe, multe grele...
Din când în când, cei dornici de loviri,
Ori învățați la moftul de-a combate,
M-au acuzat că scriu prin îndulciri
Spre a momi femei însingurate.
Că sunt, de titluri, mult prea iritat,
Știindu-mă, nu pot a-ți mai ascunde,
Și că mă-ntreb ce oare s-a-ntâmplat
De mulți își cred gândirile profunde?...
Pe zi ce trece, văd că-n idioți
Ajung prea mulți, prin vrere și voință,
Că teamă-mi e că vom ajunge toți
Seduși de a absurdului credință.
Ajuns, acum, e titlul, un pamflet,
Că repede, și mult, e scos în față,
De-aceea eu refuz să fiu poet,
Am timp să fiu, real, în altă viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu