Am prins din nou curaj... Ca altădată,
În minte nume nu mai am să-ţi spun,
Că fiindu-mi o lumină, fără pată,
Iubito-ţi spun... Şi nu-i cu sens comun...
Vremuri trecute-au fost, și-au fost ciudate,
Urcuşul s-a sfârşit coborâtor,
Şi întâmplări, de multe ori damnate,
Ne-au aruncat prea brusc în viitor.
Suntem deja, se simte şi se vede,
Pe muchii tăietoare de cuţit,
Ca să găsim motiv de-a ne încrede
În ceea ce ne este hărăzit.
Urmează paşi de fapte cu urmare,
Cu nopţi furate clipelor de vis,
Cu veştile deplin doveditoare
Că totul mai de mult e compromis.
Abia apoi vei fi, din nou, convinsă,
Că-ţi eşti datoare viaţa a trăi,
Şi-a te lăsa de vise iar cuprinsă,
Iubirii dându-i dreptul de a fi.
Atunci vei înţelege consistenţa
Eternităţii formei din cuvânt,
Şi singură vei face diferenţa,
Uitând să mai încerci vânări de vânt.
Îmi vei răspunde, te vei şti chemată,
Te vei dori a faptei prin trăiri
Te vei dori firesc descătuşată,
Pe drumul unor trainice-mpliniri.
Am iar curaj... Şi iar n-am nici o teamă,
Dar ţi-amintesc ce nu ai luat în seamă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu