Prin viscol, e ştiut, cam greu se vede,
Chiar marginea de drum nu-şi are rost,
Pândeşte moartea-n orice adăpost,
Orbirea-n ochi degrabă se repede.
Nici gerul n-ar avea aşa putere
De-a măslui întregul orizont,
Fiind realităţii un afront
Cu umbre alergând după himere.
Chiar ceaţa, grea, în felurite forme,
Nu-şi are-n sens luarea de avânt,
Lăsându-se căzând înspre pământ,
Uitând de dogme, practici şi reforme.
Acum e viscol şi se viscoleşte
Un timp ce-şi dă nuanţă de prezent
Prin îngheţarea-n formă de accent
A tot ceea ce doar se nimereşte.
Şi se dedă-n năravuri la risipă
Lovind în mult prea rarul vertical,
În căutarea unui sens universal
Formei de fond, mereu stereotipă.
Căderii-n curgeri dă mereu motive,
Dând ca exemplu vârful de gheţar
Ce străluceşte-n albul cel mai clar
Cu largi şi felurite perspective.
E viscol şi, cu timpul, se-nteţeşte,
Nici omul nu mai poate fi văzut,
Ascuns în umbra unui timp trecut
De viscolirea ce, orice, orbeşte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu