Fix şi radical

Privindu-te n-am nici o altă cale,
N-am cum să tac şi nici să mă abţin,
Mă simt ciudat, am gânduri radicale,
Simţirile pe ele se susţin.

Ideile sunt prea învălmăşite,
De-a te fura deja îmi este dor,
Să ne dedăm fireştilor ispite
Uitând de timpul grabnic trecător.

În nici un caz nu am motiv de teamă,
Dar simt acum un fix şi clar îndemn,
Dorinţe fără margini mă tot cheamă,
Spre fapta definirii-n mod solemn.

Oricât aş vrea să nu întorc privirea,
Sânii ţi-i văd, în palme vreau să-i prind,
Ca să le simt, prin formă, tresărirea
Când focurile vieţii se aprind.

Şi chiar prin haine văd, aş spune, multe,
Văd pântecul ce rug aprins va fi
Când nu va vrea de tine să asculte,
Prea dornic împlinirea-şi a-şi simţi.

Dar tot mai mult, de-a dreptul, mă atrage,
Al coapselor, frumos, plăcut, contur
Ce de la grija vieţii mă distrage
Şi-mi dă real motiv ca să te fur.

Şi chiar am să te fur, la ceas de seară,
În miez de noapte să te pot privi
Când tu trezind văpăi din miez de vară
În tine să mă ştii îţi vei dori.

Aşa să ne trăim o-ntreagă noapte,
Lăsând-o să ne fie clar reper
Sânii-ţi rotunzi ca două mere coapte
Mereu fiind izvoare de mister.

Altfel, spre definire

Ți-am scris ceva... Am scris voind să știi
Că de acum de multe nu-mi mai pasă
Și de va fi să crezi că întârzii
Va fi un semn c-am să te fur de-acasă.

Cuvintele spun multe, poate tot,
Și va urma schimbarea mult vestită
Prin ceea ce atunci am să socot
Că e o cale bine nimerită.

În fuga spre concretele idei,
Vom zăbovi, mai mult, în miez de noapte,
Știind că toate își găsesc temei
Prin punerea-n prim planul multor fapte.

Unii ne spun că suntem enervanți
Și ne privesc cu sila, ori cu milă,
Că ne vom fi, într-adevăr, amanți,
Chiar ignorând convenția civilă.

Doar să te fur, atât mai pot gândi,
Altfel, prea mult, cu viața ne vom bate
Și vom afla că nu putem trăi
Într-o covalescentă libertate.

Poate vom fi o vreme rătăciți
Și alungați de marile probleme,
Dar vom ajunge, nefiind grăbiți,
Ca definiți de mari trăiri extreme.

Tu îmi vei fi un mal și voi fi val
Spre liniște pierzându-mă în tine,
Fiind astfel ai timpului real
Cei ce trăiesc, oricum ar fi, un bine.

Așa ți-am scris, așa va fi... tu știi
Că-i vremea de a fi toate împlinite,
Să fiu altfel și altfel tu să fii,
Și visele de fapte definite.

Călăuză-n tălmăciri

Am amintiri de pus, ca jar, sub rug,
Ce focuri vor, pe dealuri, să aprindă
Ca timpului să nu-i mai stau în jug,
Să-l fac a fi doar umbră în oglindă.

Simt în idei un sâmbure de foc
Ce-n miez de noapte e lumină vie,
Dându-mi motiv să intru iar în joc,
Știind ce-a fost și va mai fi să fie.

Și cum nu sunt cu umbrele-n consens,
Privirile îmi fug mereu spre stele,
Fiindu-mi de la sine înțeles
Că drumul mă împinge printre ele.

Din gânduri îmi mai vine să fac scut,
Ca să mai uit de marea-mi neodihnă
Ce nu mă lasă clipei ce-a trecut
Să-i spun povestea țintelor în tihnă.

Și astfel duc cu mine amintiri
Ce nu se vor pierdute în uitare,
Fiindu-mi călăuză-n tălmăciri
De vise ce trec praguri și hotare.

Iar treptele urcării îmi fac semn
Că limita rămâne infinită
Tinzând conntinuu spre extrem îndemn,
Chiar devenind, de-a dreptul, o ispita.

De pierderi nu am deptul să mă tem,
Că nu am de pierdut decât o viață
Ce doar așa pot să mi-o fac totem
La trecerea prin marii nori de ceață.

Gând de hotărâri

Gându-ți trimiți, în vise, înspre mine,
Mânată ești de-al pașilor temei,
De adevărul ce ți se cuvine
Lăsat prea mult ascuns printre idei.

Și-n vis îmi spui, prin fapte și cuvinte,
Cum te vei vrea să fii un pas concret
Cu tot ce mie o să-mi vină-n minte
Când ai să-mi ceri să nu fiu prea încet.

În mod direct, fără de-ncurcătură,
Cum vrei să stau și cum vrei tu să stai,
Cum timpul vei voi să-l ai măsură,
În vis, chiar amănunte, vii să-mi dai.

Cum să mă mișc uitând de evidențe,
Când prin mișcari ceva vei vrea să-mi zici,
Sunt forme cu extreme concludențe
Prin care recurența o implici.

Și-mi vii mereu, uitând să îți mai pese
De cei ce-ar fi mereu necruțători,
Ce ne-ar privi ca buni de pus în lese,
Numindu-ne, de-a dreptul, trădători.

Îmi lași însemn al zilei gând de mâine
Prin care vom mai pune niște pași
Spre clipa ce va ști că aparține
Trecutului ce-i suntem noi urmași.

Mă tot vestești știind ce-o să urmeze
Prin primul gând al zorilor de zi,
Prin adevăruri puse-n antiteze
Cu tot ceea ce azi părem a fi.

Schimbare în schimbare

S-a schimbat ceva în calendare,
Spun cei ce privesc spre calendar,
Nevoind ca simpla întâmplare
Să le-arate trecerea-n zadar.

Încercând să trec spre mai departe,
Să-nțeleg de ce sunt insistenți,
Înțeleg că ei, crezând în moarte,
Vieții, mai mereu, îi sunt absenți.

Tot aud că cifrele-s schimbate,
Calculații multe s-au schimbat
Și din ele ies priviri în spate,
Dobândind un rol deloc ciudat.

Împărțiri cu rost de aparențe
Pun tipare timpurilor noi,
Animând excese și valențe,
Abrogând idei cu umeri goi.

Și-adunări, se pare, consecvente
Țin, în aparență, timpu-n loc,
Decupând consensuri elocvente
Prin scăderi ce-aruncă lumea-n foc.

Foc părea a fi, oricum, în lume,
Dar, se pare, nu era de-ajuns,
Nimeni nu voia să și-l asume,
Și era crezut îndeajuns.

Se vorbește mult de o schimbare,
Tonul celor ce vorbesc este schimbat,
Unora spre bine li se pare,
Prea puțini văd ceru-nseninat.

E firesc, se spune, să se-ntâmple
Ceva ce devine elocvent,
Oamenii s-ajungă ninși pe tâmple
Spun și eu, uitând să fiu prezent.

Evidenţa viitoare

În tine-ai să mă știi, fără mirare,
E ceea ce-mi doresc și îți dorești,
Lăsând gândul prins într-o-ntrebare
Prin care timpul faptei să-l grăbești.

Și-n el stau clare, ținte și repere,
Concluzii ce deja sunt corolar
Pornirii ce, prin tresăriri, îți cere
Să uiți de marea-ți trecere-n zadar.

Eu recunosc și nu-ți dau socoteală,
Că înspre tine îmi tot fug idei,
Și chiar și-n vis mi-apari cu totul, goală,
Sub semn de adevăr și de temei.

Tu stai cu gândul prins ca-ntr-o răscruce
De pântecul ce-i plin de presimțiri,
Simțind că valul vieții mi te-aduce
Spre clipa unui prag de înnoiri.

Timp nu mai ai să-ți faci din gânduri vise,
Deja alergi spre rostul ce îl ai,
Spre adevărul faptelor promise
Din șoaptele ce te-au furat de grai.

Va fi, prin clipa pur întâmplătoare,
Să dovedești că totu-i evident,
Împreunând dorința arzătoare
Cu definirea timpului prezent.

Tablou de lume

În lume e atâta nepăsare
Că nici un gând frumos nu are loc,
Și-n corolarul ei de disperare
Nu mai există cale de mijloc.

Există, e vizibil, multă ură
Iar frica pare c-a învins pe toți,
Minciuna a ajuns fără măsură
Iar trădătorii-s dați ca patrioți.

Totul e-acum lipsit de rânduială,
Noroiul nu mai este doar decor,
Că au ieșit cu totul la iveală
Cei ce au fost mereu cozi de topor.

Și au ieșit cu totul la lumină,
Fără de teamă, fără de regret,
Cei ce găsesc, oricui, o mare vină
Că pot avea un gând păstrat secret.

Ideile perfect sincronizate
Sunt umbre relevante de ecou
Al râsului murdar, pe înfundate,
Din vorbe ce vorbesc de omul nou.

Puțin se mai vorbește de iubire,
Esența ei nu prea mai are loc,
Chiar ea i-ajunsă-n prag de viețuire
Intrând neceităților în joc.

Gândul frumos, nemaiavând motive,
De-a se deda concretului real,
Se-ascunde de idei speculative
Sau chiar ajunge într-un rol banal.

Realul definitoriu

Mă porți în tine ca pe-o dulce vină,
Ca pe-o comoară dintr-un timp uitat,
Și mă descrii prin umbre de lumină,
Fiind la nemurire condamnat.

Și-ți sunt mereu un semn de întrebare,
Ca limită al marelui consens
Când nu te-ai vrut deloc o visătoare
Dar nu puteai să dai dorinței sens.

Viața a dat ideilor dreptate,
Chiar clipei când n-ai vrut să mă opresc,
Delimitând contrarii limitate
De tot ce e, de-atunci, mereu firesc.

Prezența mea nu-i pusă la-ndoială
Nici de acei ce cred că-i un mister
Chiar de o văd doar circumstanțială,
Negându-i rostul rânduit în Cer.

Nu poți și nici nu vrei a te ascunde
De-a fi într-un alfel, extrem, ciudat,
Lăsându-ți gândul clar să te confunde
Cu mine, cel ce de neuitat.

Și-n orice timp ce fapte definește,
În plină noapte ori în plină zi,
Nici o pornire nu te mai oprește
Să-mi fii ce-ai vrut cum dat ți-a fost a fi.

Motiv concret

Te-aș împărți mereu în doze mici
Punându-le cu grijă în pocale
Să nu mai am în viața-aceasta frici
Crezând în evidențele banale.

Nu te-aș lăsa acestor acestor timpuri seci,
Ce au o sete, de dureri, nebună,
Și nici pornirii vânturilor reci
Știindu-le cu gândul spre furtună.

Aș face buruienile trifoi,
Scânteia brumei aș preface-o-n rouă,
Ca pasul să îți fie mai vioi
Spre clipa ce începe-o viață nouă.

Constatare-nspre motiv

Andreei

Peste al vieții prag ai vrut să treci,
Să poți să vezi ce se ascunde-n ceață,
Și să ridici noian de ipoteci
Ce rup idei, cu zor, de dimineață.

Timpu-i trecut... A mai trecut un an
În care ai crezut într-o schimbare,
Spre a scăpa de trecerea în van
Cu ipostaza ei de nepăsare.

N-ai reușit să faci decât un pas,
N-ai reușit să vezi spre mai departe,
Ideii tot datoare i-ai rămas,
Lăsându-i gândul spre concret să-l poarte.

De-aici, din depărtare, te-am privit,
Și am tăcut, dar ți-am rămas aproape,
Știind că pasul ți-l dorești grăbit
Purtând mereu o lacrimă sub pleoape.

Știam de mult că n-ai să poți să pleci
Și să devii o simplă amintire,
Pierdută printre orizonturi reci,
Mereu în căutare de-mplinire.

Fiind grăbită n-am putut să-ți spun
Că vadul apei nu-i o cale bună,
Iar malurile lui îți tot impun
O zbatere continuă, nebună.

Ar trebui acum să-ți fie clar,
Că n-ai schimbării cale prin gândire
Decât o mare trecere-n zadar
Și-o fugă de fireasca împlinire.

Te-am așteptat și știi că te aștept,
Pragul să-l treci, cu mine, împreună,
Ca să îți ai apoi un drum doar drept,
Uitând de-a pârjolirilor furtună.

Accept de accepțiune

Sunt vinovat c-am adunat știința
Să-mi fie de folos, atâția ani,
Și chiar prin ea să regăsesc credința,
Pierzându-mă de goana după bani.

Îmi sunt aduse permanet acuze
Că sunt om rău, de-a dreptul egoist,
Uitând să am păreri cumva confuze,
Și sunt, până-n extreme, realist.

Dar și-n altfel tot mare-mi este vina
De a nu sta în turmă ca decor,
De-a mă mișca dorind să văd lumina
Ce duce, chiar prin vis, spre viitor.

Complice cu o coală de hârtie,
Am fost numit cânda ilegalist
Fiindcă aveam puterea de a scrie
Că zi de zi, trăind, devin mai trist.

Și-s vinovat că cer ca incultura
Să nu devină crez oficial
Așa cum vor cei ce li-i dragă ura
Cu tot alaiul ei rațional.

Că n-am rămas la stadiul de omidă
Ce-și are orizontul limitat,
Uitând de ce-a ieșit din crisalidă
De oameni mici, prea mici, sunt criticat.

Sunt ținta celor ce mă văd greșeală,
Accentuând că totul fac greșit
Că nu mă las căzut la învoială
Cu aparența unui joc cinstit.

Că mai citesc și cărți adevărate
Și despre ce citesc mai și vorbesc
Mă umple de fireștile păcate
Văzute de acei ce nu citesc.

Sunt vinovat prin simpla-mi existență
Ce nu-mi permite să devin altfel,
Prin mult prea multa mea independență
De cei ce pun accente pe model.

Suport de cale

Tu poți să schimbi și data morții mele,
Legi scrise poți rescrie-n univers,
Ducându-mă degrabă printre stele
Făcându-mă să uit cât am de mers.

În lumea ce se lasă îngropată
De niște-ncrengături numite neam,
Nici dragostea nu poate să răzbată,
Primește totdeauna vot de blam.

S-a vrut, și se tot vrea, ca totdeauna
Poruncile să aibă rol primar,
Și ca efect să aibă-ntotdeauna
Suport în presupusul arbitrar.

Contrar a tot ce pare-a fi rutină,
Și-a tot ce pare-a fi consensual,
Ți-e gândul spre izvorul de lumină
Cu sens imperativ în mod real.

Din flori și buruieni, amestecate,
Prin vrerea ta, un Rai poți încropi,
Și să-ți pulsez în simțurile toate
Ca să nu am nici timp de-a obosi.

Poți face ceasul ore-ntregi să bată
Ca să-mi aduci aminte să trăiesc,
Și să mă-ntorc la cel ce-am fost odată,
Spre poarta vieții drumul să-l găsesc.

Poți să-mi întorci chiar drumul înspre moarte,
Când mă apuc să-l bat cu pas grăbit,
Și să mi-l duc astfel spre mai departe,
Acolo unde știi că-mi e sortit.

Expunere de prim plan

De mult n-am mai văzut un gând frumos,
Un gând ce urcă singur înspre stele,
Al omului ce merge doar pe jos
Netemător de visele-i rebele.

Îmi este, tot mai mult, de oameni dor,
Dar parcă-n jur pustiu-i tot mai mare,
Clipă de clipă sufletele mor
Sau unii le expun înspre vânzare.

Chiar și speranța simt că a murit,
În a spera fiind deja săracă,
Firescul ei de sensuri mult golit
De cei ce au ca suflet piatra seacă.

Totu-i fațadă, mască, ori e fard,
Cuvintele cu grijă sunt alese
Să fie clar simbol, și chiar stindard,
Celor ce au ales să nu le pese.

Și-i scos mereu în față, în prim plan,
Modul succint ca formă reușită
Propus în mod fățiș și grosolan
Pentru o viață, prin tipare, fericită.

Dar în tipar prea multe nu încap,
Ideea de om bun nu mai încape,
Văzută-i ca un soi de handicap
Ce duce adevărul prin hârtoape.

Și nu încape nici cel ce e demn
Sau cel fără consensuri compromise,
La modă-i iar limbajul sec, de lemn,
Cel ce ucide, fără teamă, vise.

Lipsește gândul bun, gândul frumos,
Și lipsa lui e tot mai evidentă,
Decorul vieții-i azi bolnăvicios,
Absurditatea-i, mai mereu, prezentă.

Incomoda definire

Iubirea n-are timp de explicații,
Nu-și caută nici semne de-ntrebare,
Nu-și dă idei cu rost de conotații,
Fiind chiar ea concretă întâmplare

N-are nicicum lumescul înțeles
Al celor puși pe simpla judecată
Ce pun în joc, oricând, un interes
Ca să existe plată și răsplată.

Sub înțelesul, oarecum sumar,
Al punerii în rol de datorie,
Totul ajunge trecere-n zadar
Tocmai prin drumul ei spre armonie.

Și nu stă sub însemn de prevestiri,
Nu-i orizont firesc de clarvedere,
Chiar dacă e bogată-n amintiri
Din viitorul ce îi dă putere.

Iubirea nu stă prinsă în năvod
Când unii cred că ar putea fi prinsă,
Fiindu-le-n putere și comod
De-a arata-o candelă aprinsă.

Nu stă să cadă noapte la-nvoieli
Ori căutări de consolări deșarte,
Presupunând răspunsuri la-ndoieli
Tărăș-grăpiș mergând spre mai departe.

Și nu se dă tiparului comun
Al celor ce o vor frumos descrie,
Al celor ce trăirii o impun
Uitând să știe cum e dat să fie.

Avându-și sensul ei de corolar,
Nu joacă roluri, nici nu se preface,
Chiar dacă nu privește-n calendar,
Cade mereu cu trecerea la pace.

Iubirea n-are timp de complicații,
De emigrante vorbe mult alese,
Nici de-așteptări prin flirt și conversații,
Ce-aduc aminte de plimbări în lese.