sâmbătă, 30 iunie 2018

Mirare pe vad

Ştiu clar acum că moartea-mi e departe,
S-a rătăcit în lumea cu străini,
Un zid, impenetrabil, ne desparte,
Şi-o altă lume, lumea de haini.

Sunt rătăcit şi eu în lumea-aceasta,
Am multe de făcut, precum am zis,
Când am ales ca, înfruntând năpasta,
Să am reper doritul Paradis.

Uitând, n-am vrut, cândva, să dau crezare
Atâtor fapte ce-mi erau îndemn,
Şi-atâtor înlesniri ce, cu mirare,
Tot apăreau şi nu-mi păreau un semn.

Am acceptat, cu greu, că datoria,
Are un timp al ei de-a se sfârşi,
Că altfel, singur voi plăti mândria
De-a refuza pe cei ce vor plăti.

Şi, acceptând, am început pricepe
Cum lumi întregi apar şi tot apar,
O altă viaţă pot, chiar eu, concepe,
Sau pot s-o las pierdută în zadar.

Am renunţat să fiu în căutare,
Să pun idei în clasicul tipar,
Şi m-am convins că simpla întâmplare
Pierde prea multa zbatere-n zadar.

N-am mai trăit în pierdere de vreme,
Îmi pare-acum că ce-am pierdut câştig,
M-am sărăcit de marile probleme
Ce nopţi şi zile m-au ţinut în frig.

Trag linii, fac o simplă socoteală,
Pot înmulţi, dar nu mai pot să scad,
Şi văd că moarta-i doar o vorbă goală,
Mi-e dat să merg pe-al existenţei vad.

vineri, 29 iunie 2018

Cheia ca protocol

Nimic din ce-i al tău nu pot să-ţi cer,
Datori ne suntem însă faţă-n faţă,
Când Cerul ne e martorul stingher,
Şi, uneori, a zilei dimineaţă.

N-avem a ţine zilele la număr,
Însă avem, ca rost atâtea fapte,
Ce ne obligă, umăr lângă umăr,
Să fim, întreaga zi, până în noapte.

Doar dincolo de ochii tuturor,
Ne vom fi noi, bărbatul şi femeia,
Cu rol de evidenţe şi decor
Al planului ce defineşte cheia.

Suntem doi oameni ce întregu-l fac
Prin îmbinări de viaţă potrivite
Ca să ajungă totdeauna leac,
Împotrivit preamultelor ispite.

Venim din Cer şi suntem pe Pământ
Cei ce vestesc sfârşit de lume veche,
Surprinşi de-al nemuririi legământ,
Un el şi-o ea, idee de pereche.

Într-un normal ieşit de sub control
Suntem meniţi unirii prin urmare,
În vremea când al lumii protocol
Spune că-i totul pură întâmplare.

De-aceea nu am gând ceva să cer,
Tu-mi eşti a dăruirii mărturie,
În zori privim spre stelele ce pier
Şi mi te ştii, cu totul, dată mie.

joi, 28 iunie 2018

Crez fidel

Se spune, se tot spune... Nu învăț
Această teorie îmbâcsită
În care viața este doar ospăț
În care numai foamea-i potolită.

Certat mă știu că nu mi-o iau drept crez,
Și, mai ales, că nu mă pot abține
Spunând că vreau doar gustu-ți să păstrez
Fugindu-mi gândul, zi de zi, la tine.

Am felul meu de-a fi și sunt crezut,
Că stau ascuns sub umbre de cuvinte,
Ca nu cumva, cândva, să fiu știut,
Altfel decât un ins mereu cuminte.

Mă știu cum sunt, dar nu mă las deprins
Cu felurite gânduri concludente
Puse pe seama rugului aprins
De gesturi, motivante, inocente.

Certat mă știu cu toți ce îmi prezic
Ideea de firească părăsire,
Crezându-mă dispus să-i contrazic,
Iar ei să-mi spună să îmi vin în fire.

Am felul meu de-a fi și nu-s grăbit
Într-o-ncadrare-a mea în carapace,
Nu-mi e destul nici spațiul infinit,
Universal mă simt trăind în pace.

Multe le văd altfel, și diferit,
Decât se spune că-s normal văzute,
Dar eu, rebel, prin viață am țintit
Și n-am luptat să cuceresc redute.

Certat mă știu cu multele-ngrădiri
Ce vor să definească demnitatea,
Prin rezumarea unei mari iubiri
La un concept, sfidând realitatea.

Am felul meu de-a fi și-i sunt fidel,
Și nu mă duc, gândind, prin rătăcire,
Nu vreau să fiu nici țintă, nici model,
Nici să clamez o altfel de iubire.

miercuri, 27 iunie 2018

Refuz la scoaterea din uz

Vezi adevărul când mă simți profund,
Și sânii-ți stau în palme tresărind,
Iar ochii între coapse mi-i ascund,
Că altfel vezi firescul ce-l pretind.

De jos în sus te tulburi ca un lac
Când îți străbat tot trupul, ascendent,
Ai vrea să strigi... însă mă vezi că tac,
Ceea ce simți nu are precedent.

Și simți și tu cât sunt de tulburat
Când pântecul se simte tremurând
De nu am timp prea mult de așteptat
Oricât de tine-mi spui că sunt flămând.

N-am îndoieli că știi, și spun, cinstit,
Că-mi este gândul cu al tău la fel,
Fiindu-mi, din dorință, năzărit,
Fiindu-mi tu, dorințelor model.

Pierdut nu sunt, deși n-ar fi nimic,
Că-n tine sunt rămas, și-s, zi de zi,
Putința de-a avea cum să explic
Cum drum avem și cum vom nemuri.

Mă vezi că nu-s grăbit, mă faci uituc,
Și doritor de-a fi pătrunzător,
Ca, prin esență, ritmul să-l reduc,
Să fiu, prin profunzimi, convingător.

Nicicând nu am un felurit motiv
Prin care să renunț, ori să refuz
Un act reflex, pefect și efectiv,
Un adevăr, de unii scos din uz.

Te văd zvâcnind, pierdută în trăiri,
Iar pântecul e-n unduiri rotund,
Mă-ndatorez eternei dăruiri,
Și-ți las, să porți, însemnul meu, profund.

marți, 26 iunie 2018

Dat să fie...

Nu te mai gândi... ce-i dat să fie,
În această toamnă ne va fi
Noaptea-n care, marea bucurie
Fără așteptări o vom trăi.

Fi-va tot o baie de lumină,
Adunată-n ani de așteptări,
Când făptura ta etern divină
Mă va-ndatora cu noi chemări.

Fi-vei, totodată, și scânteie
Focului ce ți-l vei vrea aprins,
Ca să-l stingi simțindu-te femeie,
Când firescul vieții e atins.

Astăzi drumuri încă vezi deschise,
Încă mergi la fel ca în trecut,
Însă ai cu totul alte vise,
Vezi mai mult în tot ce ai văzut.

Te întorci din drum fără de știre,
Porți, cândva deschise larg, le-nchizi,
Ai reper fireasca-ți înzidire
Când, spre altă viață te decizi.

Te-nzidești în propria ta viață,
Viața-n care vise-ai trăiești,
Luminată dis de dimineață
De trăirea faptelor lumești.

Îți va sta iubirea, clipei, strajă,
Spre urcări vei merge tot mai drept,
Ca să-mi fii, la miez de noapte, vrajă,
Când vei ști de câte vieți te-aștept.

luni, 25 iunie 2018

Chemare izbânditoare

Nu prea gândesc de-i vorba despre mine,
Știu că așa, de spun, îmi este dat,
Și-așa îți spun, vorbind mai mult de tine,
Că nu-i, în nici un fel, ceva ciudat.

Suntem acum străinii de departe,
Fără s-avem același orizont,
Motiv să credem că spre altă parte
Ne vom avea al vieții noastre front.

Și timpul pare că-n continuu, trece,
Și fură tot mai mult din ce-a rămas
Ca săintrăm în iarna mult prea rece,
Privind spre calendar ca înspre ceas.

Acum nici n-am motive de gândire,
Nimic nu văd banal sau nefiresc,
Par toate ca venind din amintire,
Dar am uitat prea mult să-mi amintesc.

N-am cum să văd motiv de depărtare
În simplul fapt că timpul e prezent
Și-mi amintește că e-n așteptare,
Fiind, de așteptare, dependent.

Văd în oglindă marile izbânde,
Și treceri de peste mări și peste țări,
Dorințe însetate și flămânde,
Ce ne vor fi, unirii, mari chemări.

Nu mai gândesc deja de multă vreme
Când ceva zic, îmi este dat să fac,
N-a cum să iau în calcul teoreme
Ce firu-n patru, în absurd, desfac.

Îmi las gândirea dusă de-ntâmplare
Oriunde-ar fi să-i fie, rostul, dus,
Și nici o faptă nu o văd cu ceva mare,
Doar unică, nicicum de reprodus.

duminică, 24 iunie 2018

Iubire în eroare

Cândva mi-ai fost aproape... te iubeam
cum nu puteai să crezi că ești iubită,
Nici azi nu știi ce gânduri îmi aveam,
devreme ce te-ai dus ca o ispită...

Veneam din lumea celor ce nu au,
ca laudă, lumească legătură,
Cei care sunt mereu precum erau
și teamă n-au de nici o lovitură.

Tu te născusei într-al lumii vad,
dar te-ai lăsat de-al casei prag legată,
Crezând că cei însingurați decad
și nu se mai ridică niciodată.

Gândeai altfel, gândeai că poți iubi
lăsându-ți gândul umbrelor fugare,
Că faptele răsplată îți pot fi,
îndreptățind continua-ți eroare.

Chiar ai crezut că felurite plăți
Pot fi motive care pot convinge
Că spus de-i, adevărul, pe bucăți
Poate ajunge foc ce nu se stinge.

Gândeam un rost, dar nu aveam tipar,
Nu mă vedeam sedus de îngrădire,
Și nici ca închinarea la altar
Schimonosind angelica iubire.

Și mult prea brusc, când scopul ți-ai atins,
Văzându-te real câștigătoare,
Ai început a mă voi învins,
Și-am reproșa voita mea eroare.

N-a mai contat nimic... Atât ai vrut,
Să uiți mândrii, orgolii, n-aveai vrere,
Atât a fost, mai mult nu ai putut...
Și a rămas iubirea o părere...

sâmbătă, 23 iunie 2018

Ecoul clepsidrelor

Vei reveni, mereu, la mine-n gând,
Chiar dacă viața încă ne desparte,
Și-așa te-aud, de dor enorm, plângând,
Sau cum te-nscrii în literă de carte.

Vei reveni chiar fără să te chem,
De orișiunde-ai fi în lumea mare,
Că așteptarea ni-i ca un blestem
Ce astăzi se numește depărtare.

Clepsidrele vor număra invers
Cerând să-și aibă alte calendare,
Luând măsuri dintr-al trăirii mers,
Punând, pe hărți, repere, nu hotare.

Vei reveni din marele abis
În care te-ai ascuns, în marea-ți teamă
Că drumul ce tot tu ți l-ai închis
Nu poate fi, nicicum, luat în seamă.

Vei reveni, mereu ca un ecou,
În zori dar mai ales la înserare,
Fiindu-mi așteptărilor cadou
Și vieții simplă, pură, întâmplare.

Fără păcat, cu rost prin definiri,
Rămâne-va înscrisă-n calendare,
Întâiul pas al unei mari iubiri
Ca semn al unei vieți nemuritoare.

vineri, 22 iunie 2018

Deconspiratele repere

Ar trebui să n-am motiv să cred
Că te cunosc, și știu, atât de bine,
Însă idei îmi vin și se succed,
Și sunt idei cu tine și cu mine.

Te știu în viața ta de zi cu zi,
Când nu te lași de clipă-nfierbântată,
Însă, cu mult mai bine cum vei fi,
Când fi-vei, de trecuturi, separată.

Denominez al timpului hotar,
Și deconspir că îi suntem repere,
În clarul început de calendar
Pe care viața noastră ni-l tot cere.

Pe trupul tău, cu ochii, mă tot joc,
Așa cum știu că jocul vieții-ți place,
Și mai tot timpu-ncep de la mijloc,
Dorinței dându-i drept să te dezbrace.

Și din priviri, fac punte către sâni
Știindu-i împietriți de așteptare,
Dar tot te joci și ții să mai amâni
Pornirea mea lipsită de răbdare.

Te recunosc voind a-mi spune tot
Lăsându-mi hotărârea să ghicească
Cât este glumă și cât e complot,
Sau fantezie, vrând să se-mplinească.

Și-atunci mă-ntreb de s-ar putea să spun
Că-mi ești și că-mi vei fi necunoscută,
Când te descriu, trăind un dor nebun
De-o viață-n doi parcă de mult trecută?

joi, 21 iunie 2018

Între vină și pedeapsă

Fac fraude în fiecare zi,
Mereu comit o faptă interzisă,
Îndemn mereu, pe oameni, a trăi,
Și-a nu-și lăsa speranța compromisă.

Ajung, fără să vreau, un infractor,
Cu fapte-n formă mult continuată
Fiindcă spun că nu-s doar muritor
Și știu povești din vremi de altădată.

Aflu acum că sunt un predispus
La un proces ce nu se mai termină,
Rejudecat, că orice zi în plus,
Trăind-o-ajung să mai adun o vină.

Sunt martori ce declară mai mereu
Că nu mă las, oricât sunt dat de-o parte,
Și-mi tot adun, altfel, în felul meu
Agoniseli ce nu se tem de moarte.

Mă simt ca urmărit, mă simt vizat,
De-aceea poate nu mă pot ascunde,
Nici nu mă las, cumva, intimidat,
Și pot, la întrebări, oricând, răspunde.

Fac fraude, deși nu fac nimic,
Deși nu iau ceva când spun cuvinte
De care-n nici un fel nu mă dezic,
Că nu-s gândite ci venite-n minte.

Doar temerea de pierderi din senin,
Mă vede ca și hoț de drumul mare,
Cerând, ca și pedeapsă, să mă-nchin
Sau să mă las sedus de disperare.

Pedeapsa o primesc, rămân cinstit,
Dar față-n față nimeni n-o aplică,
Și nimeni nu îmi spune ce-am greșit,
De-ajung să cred că lor mai mult li-i frică.

Dar fraude... eu reunosc... tot fac,
Nu-mi trec nicicând trăirile prin vamă,
Cu plata pe iubire nu mă-mpac,
Și nici pe cerșetori nu-i iau în seamă!

miercuri, 20 iunie 2018

Redefinirea-ți prin schimbare

Dezbracă-te de ploile din tine,
De patimi și orgolii fără rost,
Și-n noaptea asta-mbracă-te cu mine
Uitând de toate câte știi c-au fost!

Dezbracă-te de lacrimi și de șoapte,
Și lasă-te cuprinsă de fiori,
Iubindu-ne, să te răsfăț la noapte,
Așa cum fac și simplii muritori.

Dezbracă-te de amintiri banale,
Adună-ți focul vieții în priviri,
Nu te sfii când coapsele-ți sunt goale,
Fă-mă să uit prea multele-mi grăbiri.

Dezbracă-te de teama ce-i prea veche,
Și lasă-ți ochii cerului senin,
Trăiește clipa când suntem pereche
Să fim, prin ea, dovadă de destin.

Dezbracă-te de toate... și te-nvață
Că din priviri, cu totul de dezbrac,
Și-așa și facem pași în noua viață,
Pe drumul ce ne duce în alt veac.

Îmbracă-te cu rochii de dorință,
Cu prospețimi de nuferi înfloriți,
Să fii motiv, să fii și consecință
Anilor mulți, de viață dăruiți!

marți, 19 iunie 2018

În așteptare

În timp ce-nvăț, din nou, să te aștept,
Cuvintul intră-n rol de presimțire,
Lăsându-l să îmi tremure în piept,
Gândind spre prima noastră întâlnire.

Îmi tot preface clipa într-un vers
Fără să aibă mărginiri în vise,
Spunându-mi că-mi vei fi un univers
De fantezii doar între noi permise.

În așteptarea ta, cuvântul meu
Te caută-n privirile-ți spre stele
Și-ți spune, uneori, ce-aș spune eu
Când ești mereu în gândurile mele.

Încet, încet, ideea de sublim
A clipei de nebună-mpreunare,
Mă-ndeamnă să gândesc că retrăim
Aceeași, de-altă dată, întâmplare.

Și-s consternat la cât de răbdător
Am devenit, din nou, uitând de grabă,
Cu toate că mă simt, din plin, dator
Să nu încerc să fug, vorbind de treabă.

Aș vrea să tac, știind că de nu tac
Spun adevăruri uneori rebele,
Sun pus pe fapte, și, ca să le fac.
Eu te aștept la margine de stele.

luni, 18 iunie 2018

Grăbire pe-ndelete

Grăbește-te încet... Se schimbă toate,
Schimbat deja e drumul ce îl ai,
Fără de fapte clare nu se poate,
În loc acum, nicicum nu poți să stai.

De veste-ți dau, spunându-ți o poveste
Despre întâia noapte-n care noi,
Vom face moartea chiar să ne deteste,
Mizând pe rostul drumului în doi.

Acum nu dau detalii, amănunte,
Nu ne putem lega de interes,
Căci multe vor veni să ne confrunte,
Contrafăcând progresul în regres.

Îți spun să te grăbești pe îndelete,
Răbdare-ți spun să ai încă puțin,
Nu vreau, nu vrei nimic să se repete,
În faptele ce nouă ne revin.

Multe-s schimbate, ție îți revine
Să fii a vieții, îngeresc model,
Și peste vieți, purtându-mă în tine,
Iubirii să ne naștem port-drapel.

De-acum, firește, ne așteaptă fapte,
Împreunării să-i tot fim simbol,
Punând însemne miezului de noapte
Lăsând fără motiv căderea-n gol.

duminică, 17 iunie 2018

Efemerul grosier

(Accente distinctive)

Patimi vulgare pier, se pierd de tot,

Dispar în lumi ce nu vor să se vadă,
Lăsându-mă să-nvăț, din nou, că pot
Să nu-mi las viața neputinței pradă.

Perenități din minus absolut
Converg succint spre limite finale,
Reconvertind retorici din trecut
Ce s-au părut, de multe ori, banale.

În replici stau vederi ce nu se văd,
Dar și concluzii clare, evidente,
Vremuri ce vin și pași ce se-ntrevăd
Prin faptele ce pun, concret, accente.

Alte idei își pun, încă, un preț,
Denominând pășiri imperative,
Evaluând, absurd și hrăpăreț,
Normalități cu rosturi distinctive.

Puține sunt cele ce-și au un loc
Între idei ce nu se tem de moarte,
Și, care, chiar de-ar fi să ardă-n foc
Nu-și lasă locul altora, deșarte.

Restu-i un lest, imens, dar efemer,
Având lumină doar cât e scânteie,
Și lasă-n urmă praful grosier
Ce existența-n mlaștini și-o încheie.

sâmbătă, 16 iunie 2018

Plimbători de vorbe

În jur aud mereu, vorbind, poeți,
Și vorba despre ei, tot ei, o plimbă...
Îmi vine să mă cațăr pe pereți,
De cât stâlcită-i strămoșeasca limbă.

De sensul spusei lor nimic nu zic,
Abia-nțeleg cum, bâlbâit, se-ngână,
Mă-ntreb, nu vreau cumva să-i contrazic,
Vorbesc, în mod legal, limba română?

Oameni sunt toți și multe au de spus,
Însă-și doresc rapid să iasă-n față,
Și-ajung așa să creadă că sunt sus
Punând frustrarea chiar la suprafață.

Cu neputința unii luptă duc,
Dar nu și cei ce cred că-i cu putință
Să creadă că și versul hăbăuc
Întregii lumi îi e de trebuință.

Și-ajung așa, să pună vers cu vers,
Ce-s ca un nod ce nici un fir nu leagă,
Siguri fiind că-ntregul univers
Putea-va, ca și ei, să înțeleagă.

Aud de-mpușcături în buzunar,
Pretext fiind vorbirea într-o limbă
Și mă gândesc că eu nu am habar
De cum, în scris, ideile se plimbă.

Sunt unii ce se cred că ei știu tot,
Și alții ce, știind, mai mult învață,
Eu văd acum modelul idiot...
N-am cum să știu ce cote are-n piață...

Și parcă stă poet lângă poet,
Precum o gașcă pusă pe bătaie,
Scriind, trăiesc cu marele regret
Că drumul cu al lor mi se-ntretaie.

vineri, 15 iunie 2018

Accente distinctive

Îmi place să te-ascult, știind povestea,
Pe care îți dorești s-o deslușești,
Voind să știi, când fi-va să dai vestea,
De ce m-auzi, spunând: Frumoasă ești...

Încet, dar sigur, drumul se arată
Lung, foarte lung și mult bătătorit,
Venind din neștiutul "altădată",
Înspre extremul maxim, infinit.

Și te aud cum nu te dai bătută,
Când intră-n luptă morile de vânt
Chiar dacă uneori te simt căzută
În căutarea unui nou avânt.

Te văd de-aproape chiar când sunt departe,
Aproape totul pare ca real,
Și pui accente titlului de carte
Fiindu-i și motiv și ideal.

Ideile-ți sunt clare, distinctive,
Venite-n sens profund, din alt tărâm
Brusc devenind concret imperative,
În tot acest teluric caldarâm.

Cu rost de înțeles sunt multe fapte
Ce-ți sunt deja predefinit contur...
În plină zi, în miez de foc, în noapte,
Ești adevărul evident și pur.

joi, 14 iunie 2018

Scrisoare de ploaie

Iubito-ți scriu... Afară stă să plouă,
Fulgere mari lumină-mi dau din cer,
Și văd fundalul lumii rupt în două,
Și umbrele cum cad în gol și pier.

Și vântul s-a stârnit, se întețește,
Copacii se tot lasă spre pământ,
O frunză, alergată, îmi șoptește,
Ca efemer e totul pe Pământ.

Picuri de ploaie caută să cadă
Spre a se ști aducători de rod,
Și-a nu lăsa motive de tăgadă
Celor ce vieții pun mereu năvod.

E noapte, e-ntuneric, e furtună...
Puține împrejuru-mi mai zăresc,
Și clar aud din când în când, când tună,
De parcă toate rostul nu-și găsesc.

Și vântul, uneori, îmi pare-a plânge
Știindu-și timpul, de demult, pierdut,
Fără de rost, luptând mereu a-nfrânge
Pe cei ce-și vor urcări spre absolut.

Și cade ploaia, rece, repezită,
Se-adună, nu mai intră în pământ,
Pare a fi de-a dreptul nedorită,
Ori călcătoare-a unui legământ.

Iar eu îți scriu, spunându-ți despre mine,
De cele ce le simt în jurul meu,
De fapt îți scriu fiindu-mi dor de tine,
Știut fiind de Cer, prin Dumnezeu.

miercuri, 13 iunie 2018

Prevestita semnătură

Tu nici nu știi ce mare e schimbarea...
Cuvântul, azi, un drum a și deschis,
Fiind, în profunzimea lui, chemarea
Spre clipele cu sens de paradis.

Din depărtări te văd... Și ești frumoasă,
Văd trupu-ți alb în stropii de lumini,
Și clipa-n care tu vei fi acasă,
Uitând ideea nefireștii vini.

Uitând să negi că ești, de fapt, divină,
Și acceptând că timpul e injust,
Vei renunța să mi te crezi străină,
Sânii lăsându-mi, însetat, să-i gust.

Cu mâna ta, încet, mă vei conduce,
Să știu pe unde drum îmi fac ușor
Spre cea dintâi și tainică răscruce
A visului concret făptuitor.

Și ca în taină, coapsele-ți, sub mână
Vor da să-mi spună, tremurând, zvâcnind
Că ne avem, firesc, la îndemână
Urcări înspre lumini ce se aprind.

Iar când, privindu-mi sincera pornire,
Trupu-ți mlădiu de tot se va goli,
Întru grăbirea faptei de-mplinire,
Sub pieptu-mi sânii se vor vrea strivi.

Și-n jocul vieții fără să ne pese
Ajunge-vei să uiți chiar să respiri,
Ajunge-voi să am firești excese,
Iertat fiind de-a clipei contopiri.

Redându-i clipei maxima măsură
În pântecu-ți de vis și rod bogat,
Mă vei păstra, fiindu-mi semnătură,
Trăirile ce-n cer te-au înălțat.

marți, 12 iunie 2018

În lung, în lat...

De multe ori gândesc înspre un loc
Unde îmi am motive să mă duc,
Și unde ceva, fă echivoc,
În fape sunt, în mod bizar, izbuc.

Înspre Onești mi-e dor nebun să plec,
Să trec prin porți din viața de apoi,
Să simt și că revin, nu doar că trec
Uitând de-al lumii, mult prezent, noroi.

Sau poate la Fieni, înspre Bolboci,
Să urc spre nemurire pas cu pas,
Uitând de farisei și de escroci
Și de ideea timpului rămas.

Să-mi fac un drum de seară spre Galați,
Siretul să îl văd cum stă pe loc
Când vorba vine de părinți și frați
Ce nu-și vorbesc, și-ajung să își dea foc.

Și tot pe seară la Brăila-n port
Să stau privind cum stelele răsar,
Reînvățând ideea de efort
Spre-a nu se trece viața în zadar.

Și-nspre Craiova gândul mi-l tot am,
Din ani trecuți spre anii de acum,
Să văd cum iarna pune flori în geam
Lăsându-le privirii spre consum.

Ca-n ani trecuți, s-ajung la Severin
Cât încă-i noapte sau în zori de zi,
Trecutului, în taină să mă-nchin,
Ca liber, și hai-hui, să pot porni.

Că, pe la Cluj, mă cheamă dor nebun,
Sub umbra unui cer înseninat,
Ca nu cumva momentul oportun
Să spun că, prin voință, l-am scăpat.

La Sighet doar o clipă m-aș opri
Atât cât să mă simt un simplu om,
Un om ce poate, orișicum ar fi,
Să fie, în iluzii, econom.

Sătmarul, să-l străbat în lung și-n lat,
În nopți de toamnă, cu un țel precis,
Convins fiind că tot ce s-a-ntâmplat
Porți înspre Cer cu rost mi s-au deschis.

Un drum dinspre Agnita spre Sibiu,
În seri de iarnă, prin zăpezi, să fac,
Găsind în amintiri de mai târziu
Urmări ce visul iernii satisfac.

Și la Brașov, din când în când să fug,
Când gerul crapă pietrele la Bod,
Ca-n focul, prins în lemne, din belșug,
Să ard al lumii tainic calapod.

Nu ocolesc, și trec prin București,
De câte ori, în mersu-mi, mă grăbesc,
Găsind urmări de fapte strămoșești
În tot vacarmul traiului obștesc.

În Timișoara-n toamnă să ajung
Lăsându-mi timp să pot să retrăiesc
Ceea ce pot acum, când tot disjung,
Al vieții pas corect să-l denumesc.

Dar orice-ar fi, cu drag, înspre Arad,
Spre liniștea deplină să revin,
Să-mi am destinul pe firescul vad
Și viața nemuririi s-o închin.

De mult, prin multe locuri, n-am ajuns,
Și-așa mi-ajunge-ndemnul mare dor,
Și îmi rămâne, stă mai mult ascuns,
De teamă că-l numesc rătăcitor.

luni, 11 iunie 2018

Liman de zi

Fiori resimt și-i greu să mai am pace,
Din gând, spre fapte, încă un cuvânt
Din depărtare-ți scriu, că se va face,
Și rost, și ideal, și legământ.

Ajunge-vei mai mult decât poți crede,
Și multe, dat îți e, a împlini,
Drumul deja îl mergi, oricine vede,
Un pas mai e.... Și noi vom tot păși...

Tu nu eşti doar o simplă întâmplare,
Eşti valul ce putea fi prevestit,
Nimic nu te opreşte, chiar de-ţi pare
Că Universul nu e infinit.

Ești val imens ce dă, tot dă putere
Celor ce cred și simt că nu mai pot,
Celor ce tac mereu, deși-n durere
Din piatră seacă apa vieţii scot.

Cei mulţi, şi anonimi, te tot aşteaptă,
Din stelele ce vise dăruiesc
Şi numele-ţi rostesc mai mult în şoaptă,
Căci teamă li-i că altfel te rănesc.

Trecea-vei prin abrupte defilee
Şi vei urca înaltul unor munţi
Să vadă toţi că dacă eşti femeie
Nu eşti de-nfrânt şi nu poţi să renunţi.

Și-apoi limanul... susurul de ape,
Odihnitorul gând înălţător,
Te va aduce de mai toţi, aproape,
Spre liniştea-n trăiri a tuturor!

Eu scriu acum, și iau asupră-mi vina
De toate nu vor fi precum am spus,
Căci nu mi-e teamă de-a-ţi privi lumina
Când va ajunge sus, extrem de sus!

duminică, 10 iunie 2018

Cu tine de departe

De ziua ta, sunt, bine știi, cu tine,
Nici nu am cum, sau când, să mai lipsesc,
Timpul de-acum de mult ne aparține,
Însă nu pot, ca tot, să-l definesc.

Te definești, știut, prin ani de viață,
Și neștiut prin tot ceea ce ești,
Când îngerii, în taină te răsfață
Zile și nopți, spunându-ți mari povești.

Și iar îți spun că sunt acum cu tine,
Să-ţi amintesc ce nu s-a întâmplat,
Să îţi vorbesc de tine şi de mine,
Iar tu să-mi spui că s-a înseninat.

Să-mi spui că până ieri a fost furtună
Şi că simţeai pământul îngheţat,
Dar nu-ţi e teama... Ştii că împreună
Putem privi spre cerul înstelat.

Îți sunt venit în taina cea mai mare
Să redeschidem porţi ce s-au închis,
Să ne chemăm atraşi chiar de chemare,
Punând un pas, în doi, spre Paradis.

Împreunaţi vom sta, să fim dovadă
Că spunem lumii tot ce-avem de spus,
Ca orişicine, dacă vrea, să vadă
Ceea ce suntem noi şi-aici, şi sus.

Iar când vor bate zorii în fereastră
Privindu-ţi ochii când priveşti în sus,
Să-mi aminteşti că noi şi viaţa noastră
Suntem un Univers, la doi redus.

Şi, iată, sunt, de ziua ta, cu tine
Din zori de zi și până-n înnoptat,
Să fim doar noi şi să ne fie bine,
Şi tot neîntâmplatul întâmplat.

sâmbătă, 9 iunie 2018

Hoția ca blestem

Încet, încet, fără să vrei, clădești
O formă, ce-ai să-i spui, de conjunctură,
Prin care, ce-ai luat, ai să plătești,
Cu unică, identică, măsură.

Trecutu-l ai în fiecare por,
Iar faptele, chiar de le vrei uitate,
Vor fi tăiș și coadă de topor
Ce vor lovi, cum ai lovit, prin spate.

Greu îți va fi, în viața ta, să vezi
Că nu-i deloc ușor să spui "Nu-mi pasă!",
Când vei ajunge chiar să te forțezi
Să crezi că nu ești singură în casă.

Cândva urcasei gândul până-n nori,
Voind să ai ce mintea îți vroia,
Și-n orice fel s-agonisești comori,
Chiar dacă patul unic drum ți-era.

Altfel vorbeai, mințind și tot mințind,
Tot tu spuneai că nu-i o faptă bună,
Dar tot pândeai, prin colț de ochi, zâmbind,
Clipa hoției, cât mai oportună.

Asta făceai, furai și tot furai,
Ceea ce-avea, de fapt, altă femeie,
Și bucurie vieții îți clădeai,
Pe singura, ție de preț, idee.

Puținul nu-ți era mulțumitor,
Umplându-te de lacrimi și blesteme,
Încet fiind, în ochii tuturor,
Un simplu trup penttu plăceri extreme.

Coroborând absurdul interes
Cu ceea ce n-aveai spre-nfățișare,
Încă îți spui că n-aveai de ales,
Că toate le-ai făcut prin întâmplare.

Dar și așa, prin timp, te contrazici,
Prin faptele continuu repetate,
Prin modu-n care încă te dedici
Argumentării marilor păcate.

Furtul speranței este unul grav,
Și grav e să-l ascunzi într-o plăcere...
Din toate astea, azi, un gând bolnav,
Să îl urmezi, fără crâcniri, îți cere.

Nimic nu faci firesc și nici un plan
Nu-i altceva decât o încropire
Spre ducerea firescului în van
Și fugă,-nfricoșată, de iubire.

În orice parte mergi, un dus-întors
Arată că ți-e greu să vezi departe,
Și mersul de puteri îți este stors
Având reper un ciob de oale sparte.

Vei vrea să râzi, dar greu va fi să poți,
Nici chiar pentru o clipă, de fațadă,
Și se va ști că parte faci din hoți,
Cinstea îți e doar mască de paradă.

Și nu-ți dorești nimic, nici bucurii,
Îți vrei un drum s-ajungi să fii furată
Plătind, de fapt, voitele hoții
Simțindu-te, prea mult, îndatorată.

vineri, 8 iunie 2018

Perfecta-ntreagă nebunie

Nu văd, nu recunosc, nu înțeleg,
Atât cât poate mintea să-mi cuprindă,
Cum s-a ajuns ca lumea, ca întreg,
Perfectă, întru tot, să se pretindă...

Cei ce cunosc aproape nu au loc,
De cei ce-și fac frustrarea o poveste
Crezând că e minciuna un mijloc
De-a-și căuta amante sau neveste.

Și s-au ajuns cei ce nu știu nimic
Să vindece pe cei fără de boală
Punând idei de care se dezic
Pe seama celor ce mai au și școală.

Nimic nu pare nou, nimic nu-i vechi,
Prostia e și-acum o mare modă,
Că sunt puțini ce-și au două urechi
Și a avea prin furt e o metodă.

Chiar dacă suferinzi sunt peste tot,
Toți cred că lor nimic nu li se-ntâmplă,
Ba chiar îi vezi cu degetul la tâmplă,
Spre cel cunoscător, că-i idiot.

Toți sunt perfecți... spun cei ce știu că mint
Și spusa lor o vor de toți crezută,
Expusă-așa cum e, în mod succint,
De argumente, mult prea mult, pierdută.

Loc nu mai e, deloc, de ceva bun,
Se dă, la orice pas, o bătălie,
Mereu, forțând, atâtea se impun,
Și peste tot e-o-ntreagă nebunie.

joi, 7 iunie 2018

Fără de tine, fără de idei

În lipsa ta nu prea mai am idei,
Trăiesc sedus de timpul care trece,
Și trec, în juru-mi, sute de femei,
Le văd venind, dar știu că vin să plece.

Se duc și vin, ca ploile, când nori,
Din cer, prea mult și grabnic se coboară,
Visându-se, nu simpli trecători,
Ci bogăție mare, chiar comoară.

Și-i mult vacarm, și-i greu de înțeles,
De ce priviri pe oameni cad piezișe,
Având un oarecare interes
Spre formele ce par a fi afișe.

În valuri curg, și tot în valuri vin,
Culori și forme prea ispititoare,
Făcându-mă să cred că mult pelin
E folosit cu scop de-mbărbătare.

Lipsindu-mi văd ce nu știam că văd,
Și văd nu doar aproape, ci departe,
Falsul obscen ce speră în prăpăd
Spre a se ști doar el scăpat de moarte.

Chiar și aud cum se tocmesc la preț
Cei vânzători și cei ce vor să vândă,
Habotnicii trăirii în dispreț
Ce doar așa pot crede în izbândă.

Fiind cu tine nu aveam motiv
De a mă ști trăind în altă lume,
În care ca blazon și laimotiv
E marea căutare de renume.

În jurul meu sunt altfel de culori,
Și cu nuanțe, mai degrabă, șterse,
Armonizate cu-ai furtunii nori
Prin înțelegeri, fără sens, inverse.

În lipsa ta... O spun și mă repet,
Timpul e lung și parcă abia trece,
Altfel de lume pusă-i pe tapet
Și-n plină vară vântul suflă rece!

miercuri, 6 iunie 2018

Ancore în absolut

Ce-am avut de spus deja am spus,
Vorbele-s puține, însă fapte,
Ce-au bătut un prag în miez de noapte,
La un tot, ca unul, ne-au redus.

Apăruți, din haos, neștiuți
Ne-am tot fost lung drum de multă vreme
Eu, scriindu-ți, anonim, poeme,
Tu zburdând prin norii nevăzuți.

Mai devreme nu s-ar fi putut,
Ne stăteau în cale mari ispite
Ori idei de sensuri dezgolite
Ancorate-n minus absolut.

N-aveam timp să fim cei de acum,
Am fi fost o simplă jumătate
Scotocind nisipuri spulberate
De idei vizând un iz postum.

Prin firesc, nicicum, pe mai târziu
Nu-și avea un sens de amânare,
Ne eram răscruce-n calendare,
Și reper într-un imens pustiu.

M-ai văzut și m-ai simțit grăbit,
Cu ideea clară și precisă,
Cum ți-am spus, știam că-mi ești promisă,
N-aveam timp prea mult de irosit.

Prevestind și tu al nopții rost,
Te-ai voit a vieții vestitoare,
Și, privind spre fapte viitoare,
Mi te-ai vrut speranței adăpost.

Spuse-s multe... tot ce-aveam de spus,
Vor urma prin fapte, alte fapte,
Fi-va zi și fi-va iarăși noapte,
Suntem, încă, jos, și fi-vom sus...

marți, 5 iunie 2018

Prin noi, urmași

Ne-a fost, așa târzie întâlnirea...
Așa s-ar zice-ntr-ale lumii legi,
Că-n legi mereu se-ncrede omenirea
Și doar în vieți, prin văzul ei, întregi.

Prin logici care spun că timpul trece,
Ar trebui la fel să ne gândim,
Că iarna, în venire, fi-va rece,
Și timp avem puțin să mai trăim.

Și-ar trebui să credem ce se spune,
Că suntem fără noimă, ori nebuni,
Uitând să știm că soarele apune
Arzând în focul marii pasiuni.

Se pare, totuși, nu ne stă în fire
Să fim soldați, fără crâcniri, supuși,
Și nici actori, mimând o dezrobire,
Sau figuranți în teatrul cu păpuși...

Ne-am întâlnit pe-o margine de seară,
Netolerați de-al zilei pas incert,
Ca să ne fim îndemn spre miez de vară
Și vieții, mai apoi, de mers alert.

Redefiniți prin forma de pereche,
Prin datul meu și acceptatul tău,
Ne-am depărtat de-a lumii normă veche
Readucând destinu-n vadul său.

Acum ne-avem și fi-vom totdeauna,
Gând într-un gând și vis fremătător,
Întâmplători, precum se vrea furtuna,
Purtând un singur dor, același dor.

Au fost târzie, zice-se-vor, toate,
Când vor vorbi cei mult prea cârcotași,
Și multe alte vorbe se pot scoate...
Însă-n zadar... noi ne vom fi urmași...

luni, 4 iunie 2018

Iluzii expansive

Mereu las loc de vorbe și-ntrebări...
Cum să răspund de ce nu-ți spun pe nume?
De ce îți spun că simt mereu chemări
Și, ca să-ți vin, în urmă las o lume?

Pun unii întrebări, mai pe ascuns,
De când, și cum, te-ai dovedit ispită
Și în prezent, cu grabă, am ajuns
Să spun, așa direct, că ești iubită?

Spre tine vin, din multe părți, priviri,
În căutarea lor de-a ști mai multe,
De-a te-ntreba de fapte și trăiri,
De adevărul viselor oculte.

Și vin, tot vin, idei de prin străini,
De multe ori părând a fi naive,
Însă dorind balanțe să înclini
Cu afirmații clar imperative.

Învățături nu trag, nici nu știu cum
Să povestesc o altfel de poveste,
Să inventez cărări cu sens de drum
Crezând că întrebările-s oneste.

Prin fel și fel de vorbe trec cu greu,
Nepriceput fiind la mari eschive,
Eventual, cum nu prea fac mereu,
Repun în drepturi sensuri expansive.

Dar tot nu scap, sunt mulți ce vor a ști
În gânduri de mai caut altă cale,
Sau dacă vreau cu alții a-mpărți
Iluzii așa-zis raționale.

Și tot mereu, constat, că las un loc
Pentru mai mult de-o simplă întrebare,
Dar ce să spun când știu știu că la mijloc
Ești tu, sunt eu, și viața ca-ntâmplare.

duminică, 3 iunie 2018

Dor de noapte, dor de zi

Nici nu mai știu să spun că-mi este dor
De viața fără lux de amănunte,
Chiar de m-aș ști cu tâmplele cărunte,
Să nu mai fiu nici unui gest dator.

De-o viață-ntreagă gândul mi-l găsesc
Prea ocupat cu sensuri puerile
Și cu idei absurde, mercantile,
De-ajung să mă și mir că mai trăiesc.

În zori de zi, când stelele dispar
Dor de trăiri de-a dreptul mă cuprinde,
Și peste-a mea putință se întinde,
Punând accent, prea mult, pe singular.

Mi-e dor de noapte și-mi e dor de zi,
Și dor îmi de liniște și pace,
Cum dor îmi e de omul care-mi place
Și-n felul meu, cum știu, îl pot iubi.

Mi-e tot mai greu să spun că îmi e dor,
Când am idei ce vor să mă confrunte
Cu mult prea multu-mi lux de amănunte
De care știu dar stau nepăsător.

Îmi pare, cumva, trecere-n zadar
Această luptă pururi inutilă,
Cu lumea ce e mai mereu ostilă
De nu-i accepti verdictul arbitrar.

E seara un motiv, ce-l am, în plus,
De-a mă-ntreba pe mine, despre mine,
Și a afla de cred că-mi aparține
Ideea unui gând, ori mi-e indus.

Mi-e totuși dor de noapte și de zi,
Și dor îmi de liniște și pace,
De visul care-n fapte se preface,
Să pot, nestânjenit de gând, iubi.

sâmbătă, 2 iunie 2018

Arderea de jar

În gând îți spun să vii cât mai aproape,
În patul ce ne este cam îngust,
Și-al nopții întuneric să ne-ngroape,
Lăsându-mi libertatea să te gust.

Să te mângâi, cu mâinile flămânde
De sânii tăi, mereu adolescenți,
Ce ochii mi-i atrag, să se afunde,
Știindu-i, spre dorințe, convergenți.

Să simt, cu dor, a coapselor mișcare
Și zvâcntul petalelor fierbinți
Când mi te-arăți ca o deschisă floare
Voind, cu-al ei nectar, să mă alinți.

Iar când mă guști să-ți simt îmbujorarea
Găsind motiv în pasul următor
Când, prea firesc, în fapte-i căutarea
Împreunării-n vis înălțător.

Și e de-ajuns... Știi bine ce urmează,
Când simt în pântec ardere de jar,
Când mai nimic din jur nu mai contează
Lăsându-mi-te, simplu, dar din dar.

Ochii-ți visând și spusele-ți din șoapte
În ritmul sacadat cu rost firesc,
Sânii-ți rotunzi, ca două mere coapte
Sunt mărturii ce clipe nemuresc.

În gând îți spun, de vorbe nu-i nevoie,
Mă știi la fel de bine cum te știu,
Să-ți cer, din vieți trecute, mi-ai dat voie,
Să-mi ceri, deja ți-i clar, nu-i prea târziu.

Și poți să-ți iei, oricând, ce se cuvine,
Cum pot să am, ce e normal, oricum,
Că nu mai e nimic ce ne-ar abține,
Avându-ne, pe veci, același drum.

vineri, 1 iunie 2018

Trăirea, în subsidiar

Trăim într-un decor absurd, damnat
Prin chiar esența-i mult prea efemeră,
Ce scoate viața, zilnic, la mezat
Cu preț într-o iubire austeră.

Nimic din ce e simplu n-a rămas,
Abstractă ne-a ajuns, mai nou, și moartea
Stăm, cu idei divine, la taifas,
Spunând că vom rescrie, vieții, cartea.

Frumosul are normă și tipar,
Iar de-i sublim e răstignit pe roată,
Chiar sfinții, scoși pe stradă-s, din altar,
Și sunt vânduți bucată cu bucată.

Răstălmăcim cuvântul creator
Dându-l exemplu-n formă desuetă,
Numind trecutul prea neroditor
Într-un prezent cu tentă de ruletă.

Pe zi ce trece-i tot mai evident
Dăm vieții numai propria măsură,
Îl defăimăm pe cel ce, inocent,
Nu e-ndemnat de lașități și ură.

Trăim, cu zicem noi, subsidiar,
Nici chiar cu noi nu vrem o împăcare,
Și tot dorim, găsind motiv bizar,
Celor mai mulți, grăbită suprimare.