Dor de noapte, dor de zi

Nici nu mai știu să spun că-mi este dor
De viața fără lux de amănunte,
Chiar de m-aș ști cu tâmplele cărunte,
Să nu mai fiu nici unui gest dator.

De-o viață-ntreagă gândul mi-l găsesc
Prea ocupat cu sensuri puerile
Și cu idei absurde, mercantile,
De-ajung să mă și mir că mai trăiesc.

În zori de zi, când stelele dispar
Dor de trăiri de-a dreptul mă cuprinde,
Și peste-a mea putință se întinde,
Punând accent, prea mult, pe singular.

Mi-e dor de noapte și-mi e dor de zi,
Și dor îmi de liniște și pace,
Cum dor îmi e de omul care-mi place
Și-n felul meu, cum știu, îl pot iubi.

Mi-e tot mai greu să spun că îmi e dor,
Când am idei ce vor să mă confrunte
Cu mult prea multu-mi lux de amănunte
De care știu dar stau nepăsător.

Îmi pare, cumva, trecere-n zadar
Această luptă pururi inutilă,
Cu lumea ce e mai mereu ostilă
De nu-i accepti verdictul arbitrar.

E seara un motiv, ce-l am, în plus,
De-a mă-ntreba pe mine, despre mine,
Și a afla de cred că-mi aparține
Ideea unui gând, ori mi-e indus.

Mi-e totuși dor de noapte și de zi,
Și dor îmi de liniște și pace,
De visul care-n fapte se preface,
Să pot, nestânjenit de gând, iubi.

Arderea de jar

În gând îți spun să vii cât mai aproape,
În patul ce ne este cam îngust,
Și-al nopții întuneric să ne-ngroape,
Lăsându-mi libertatea să te gust.

Să te mângâi, cu mâinile flămânde
De sânii tăi, mereu adolescenți,
Ce ochii mi-i atrag, să se afunde,
Știindu-i, spre dorințe, convergenți.

Să simt, cu dor, a coapselor mișcare
Și zvâcntul petalelor fierbinți
Când mi te-arăți ca o deschisă floare
Voind, cu-al ei nectar, să mă alinți.

Iar când mă guști să-ți simt îmbujorarea
Găsind motiv în pasul următor
Când, prea firesc, în fapte-i căutarea
Împreunării-n vis înălțător.

Și e de-ajuns... Știi bine ce urmează,
Când simt în pântec ardere de jar,
Când mai nimic din jur nu mai contează
Lăsându-mi-te, simplu, dar din dar.

Ochii-ți visând și spusele-ți din șoapte
În ritmul sacadat cu rost firesc,
Sânii-ți rotunzi, ca două mere coapte
Sunt mărturii ce clipe nemuresc.

În gând îți spun, de vorbe nu-i nevoie,
Mă știi la fel de bine cum te știu,
Să-ți cer, din vieți trecute, mi-ai dat voie,
Să-mi ceri, deja ți-i clar, nu-i prea târziu.

Și poți să-ți iei, oricând, ce se cuvine,
Cum pot să am, ce e normal, oricum,
Că nu mai e nimic ce ne-ar abține,
Avându-ne, pe veci, același drum.

Trăirea, în subsidiar

Trăim într-un decor absurd, damnat
Prin chiar esența-i mult prea efemeră,
Ce scoate viața, zilnic, la mezat
Cu preț într-o iubire austeră.

Nimic din ce e simplu n-a rămas,
Abstractă ne-a ajuns, mai nou, și moartea
Stăm, cu idei divine, la taifas,
Spunând că vom rescrie, vieții, cartea.

Frumosul are normă și tipar,
Iar de-i sublim e răstignit pe roată,
Chiar sfinții, scoși pe stradă-s, din altar,
Și sunt vânduți bucată cu bucată.

Răstălmăcim cuvântul creator
Dându-l exemplu-n formă desuetă,
Numind trecutul prea neroditor
Într-un prezent cu tentă de ruletă.

Pe zi ce trece-i tot mai evident
Dăm vieții numai propria măsură,
Îl defăimăm pe cel ce, inocent,
Nu e-ndemnat de lașități și ură.

Trăim, cu zicem noi, subsidiar,
Nici chiar cu noi nu vrem o împăcare,
Și tot dorim, găsind motiv bizar,
Celor mai mulți, grăbită suprimare.

Nevoinţă de zig-zag

Ceva din mine ştii că-ţi aparţine,
Îţi spun şi eu că am ceva de dat,
Acum, când sunt deja-ncrustat în tine,
De-al vieţii val nu mă mai las purtat.

Cât despre mine multe fost-au spuse,
Mult prea puţin din ceea ce am fost,
Prea multe vorbe la abstract reduse,
Prea multă vorbărie fără rost...

Infernul îl cunosc şi nu îmi pasă
Că unii mă privesc mereu de sus,
Spunând c-am stat cu diavolii la masă
Şi-apoi, rebel, s-ascult n-am fost dispus.

Reproşul e c-am mers şi mai departe,
Când coboram în umbre de abis
Trecând nepăsător pe lângă moarte,
Nevoitor de nici un compromis.

De unde-i dat să ştiu acum pot spune,
Dar încă sunt de viaţă stingherit,
Şi-aştept o zi, când pe tapet voi pune
Tot ce spun mulţi că altfel le-am trăit.

Am învaţat cum sa mă urc la stele,
Şi-acolo, în furtună, să rezist,
Dar am plecat, cu treabă, dintre ele,
Dorindu-mi, totuşi, lumii să exist.

Un cer de foc voia a mă ucide,
Găsindu-mi trupul oarecum firav,
Sperând că, într-un fel, se vor decide
Cei ce vroiau să ştie că-s bolnav.

Singur m-am dus, şi m-am întors din moarte,
Trecând, la revenire, peste prag,
Ca-n mersul ce îl am înspre departe
Să nu mi-l fac, lungindu-l, în zig-zag.

Ia-ţi ce-i al tău, priveşte-mă în față,
E timpul de-a trăi al vieţii vis,
Iar când vom trece lumile de ceaţă,
Vom fi deja seduşi de Paradis.

Înger, cheie și femeie

Cu mine ai fost înger și femeie,
Simțeam că patul este rupt din rai,
Și gânduri se zbăteau într-o idee,
Și se țineau de mine ca un scai.

Eram un tot sub cerul plin de stele
Și dedesubt un pod masiv de nori,
Iar clipele se declarau rebele,
Punând pe chipu-ți aurii culori.

Nimic nu se vedea înspre departe,
Nici n-avea cum, eram un univers,
Ce ne numea un tot până la moarte,
Cu unic drum, în lungu-i rodnic mers.

Mi te-ai redat, voindu-te știută
În gândul unei vieți fără sfârșit,
Dorindu-ți o trăire cunoscută
Cu sens în tot ce, tainic, mi-ai șoptit.

Din Ceruri coborâtă, ești divină,
Rodind simțiri și magice trăiri,
Lăsându-mi timp destul să-mi aparțină
Sfântu-ți sălaș al marii împliniri.

Și de aici fiind, m-ai vrut în tine,
Dându-mi, pe drept, motiv de a simți,
Că, omenește, neștiutul bine,
În doi, ușor se poate defini.

Nu m-am putut, în nici un fel, ascunde,
Ți-am spus că timpul s-a oprit în loc,
Că adevăruri simple și profunde,
Mi te-arătau ca dar întru noroc.

Și ți-am mai spus că vieții îmi ești cheie,
Că sunt eu însămi foc, ori jar încins,
Fiindu-mi, tu, și înger și femeie,
Ce iarăși, spre visare, m-a împins.

Consemn de avatar

Cu tine-am înțeles ce este viața
Și-am început, din nou, mai mult să sper,
Am priceput că, zilei, dimineața,
Într-adevăr îi este clar reper.

Cu tine m-am culcat în miez de noapte
Și-am adormit târziu, în zori de zi,
Putând așa să văd, cum doar prin șoapte,
În altă viață ne putem trezi.

Cu tine ziua am uitat că trece,
Și-am vrut-o chiar mai repede trecând,
Nici nu-mi păsa că ploaia era rece,
Cald îmi era fiind la tine-n gând.

Cu tine-am revenit din rătăcirea
În care multe drumuri multe am făcut,
Tot căutându-mi rostul și menirea,
În mult neînțelesul meu trecut.

Cu tine m-am simțit în altă lume,
O lume-n care nu-i nimic ascuns,
Și-n care prea puținele-i cutume
Erau și întrebare și răspuns.

Cu tine frica n-a mai fost prezentă,
Nici gândul nu-mi era șovăitor,
Trăiam doar bucuria elocventă
Al drumului spre timpul viitor.

Cu tine-am luat o mare hotărâre,
Trecându-ți de trupescul tău hotar,
Să nu mai am în gând o coborâre,
Și să ne-avem urcarea avatar.

Cu tine m-am lăsat, fără mirare,
Să-ți fiu al vieții singular accent
Și ultim semn, grăbit, de întrebare
Spre un continuu, viitor, prezent.

Cu tine pași pe prag de ani voi face,
Ceea ce spun se va adeveri,
Un milion de ani, trăind în pace,
Ne vom avea, știind a ne iubi.

Tentința de rodire

Îmbracă-te în roșu

și fii frumoasa doamnă

Ce timpului dă semne

că trece în zadar,

Că trecerea prin vară

nu duce doar în toamnă,

Ci știe a mai pune

o vreme-n calendar!

Găsind răspunsuri multe,

evită întrebarea,

Ce are, prin întoarceri,

doar rol filozofal,

Făcută-i doar să-ți spună

că-n lume, disperarea,

Azi nu-i o raritate,

e parte din normal.

Te lasă, printre gânduri,

extremelor dorințe,

Mizând pe adevărul

înaltelor simțiri,

Că între obiceiuri

și noile tendințe

Stă rostul înzidirii

în fapte și trăiri.

Nu-ți da motiv opririi,

nu-ți fie noaptea frică,

Te știi a-i fi lumină,

te lasă doar a-i fi,

Privirea de-mi coboară

tu grabnic mi-o ridică,

Sau fie-mi tu privire

atât cât voi trăi.

Îmbracă-te în roșu,

îți spun cât mai e vreme

De vorbe fără fapte,

de timp nefolosit,

Venit îți este timpul

de treceri din extreme,

Și timpul de rodire

se-apropie grăbit.

O dovadă de destin

Nu te mai chem, de-o vreme

cuvintele-mi sunt moarte

Tăcerea-mi e bogată,

și-i cel mai bun firesc,

S-a stins lumina rampei,

cortina e-ntr-o parte,

Doar umbra unor stele

din urmă se gonesc.

A fost, cândva sfârșitul

precum o nebunie,

Cu cea mai mare forță

s-a vrut a fi un chin,

Și chiar a fost o clipă

curată agonie,

Ca, totuși, să ajungă

dovadă de destin.

Cuvintele n-au formă,

nu se mai vor rostite,

Se vor chiar rătăcite

sub înțeles sumar,

Au spus cândva de toate

și-au fost mortal rănite

De multa risipire

și râs fără habar.

Mi-erai cândva chemare

înspre trăiri supreme,

Azi nu mai ești în stare

să fii un vag motiv,

Ești doar un fel de umbră

strivită de extreme,

Sub care vei rămâne

mereu, definitiv.

Incomodabila nebunie

Suntem nebuni, dar nu mai sunt spitale
În care să ne ducă pe-amândoi,
Așa că ne avem această cale,
Să arătăm ce suntem, ce-i cu noi.

Ca un nebun te vreau, și spun de toate,
În forme-n care mulți nu înțeleg,
Că între noi, orice, oricând, se poate
Fărâmii dându-i rostul de întreg.

În nebunia ta găsești la mine
Un univers al vorbei cu-nțeles,
Păstrându-mă până-n vecii în tine,
Ca dar firesc și cheie de acces.

Nu-ți vrei nicicum motiv de altă cale,
Nici de alt fel, și nici de un alt mod,
Și treci mereu de legile morale,
Chiar dacă, unii-ți spun, că-i incomod.

N-avem, pentru nimicuri, nici o vreme,
Și poate chiar prin asta enervăm,
Mizând pe frontiere și extreme,
Apă la moară, de se vrea, noi dăm.

Tu ești nebună, după cum se spune,
Eu sunt nebun prin cele ce gândesc,
Normalul nu mai știm ce-ar presupune
Acum când doar absurdul e firesc.

Cu nebunia clipei așteptate,
Pașii mereu spre tine mi-i îndrept,
Că definiți suntem, oricum, prin toate
Ca doi nebuni, pe drept și pe nedrept.

Că te iubesc, e tot o nebunie,
Aud, în mod direct, sau indirect,
Iar tu, iubind, accepți o blasfemie
Ce-i pare lumii lipsă de respect.

Tu, ieri, mâine...

A nopții și a zilei clar mi-ai fost
Și greu va fi să fie o schimbare,
Toate-s firești și toate au un rost,
Nimic nu este pură întâmplare.

Și vor veni, de-a pururi, întâmplări,
Din neștiute puncte cardinale,
Remotivând firești denominări
În regăsiri de nouă, clară, cale.

Prin tine, toate, se vor vrea a fi
Nuanță pură, splendidă dovadă,
Vestind mereu, că eu îți pot greși
Iar tu ierta-vei fără de tăgadă.

Și ne va fi al nopților hotar
Timp de-mpăcări cuprins de-nflăcărare,
Ca-n zori, privind, grăbită-n calendar,
Să crezi, mai mult, în simpla întâmplare.

Doar intuind, cumva, întâiul gând,
Din zâmbetul privirilor complice,
Putea-voi să accept că eu, arzând,
De-al nopții miez n-am să mă pot dezice.

Știindu-mă, mereu vei vrea să știu
Al zilei pas și-a clipelor grăbire
Spre noapte când, tot timpul, am să-ți fiu,
Motivul de firească dăruire.

A nopții și a zilei clar vei fi
Și greu va fi să fie o schimbare,
Toate-s firești, voind a se-mplini,
Nimic nu este pură întâmplare.

Constatare de iubire

Am fost mereu iubit de oameni mari,
Și foarte rar de cei ce-s pururi mici,
Urât am fost de proști și de avari,
Și cei ca ei, cei ce le sunt complici.

De alungat nu vreau să mai vorbesc,
Cei ce-au făcut-o nu puțini au fost,
Cei temători că rostul omenesc
Este altfel decât își fac ei rost.

Am fost iubit, e drept, din când în când,
De cei ce m-au voit de ajutor,
Până ce-au fost pe drum, din nou, râzând,
Când mă numeau, pe mine, ca dator.

Dar m-au urât cei cărora le-am zis
Neocolit ce dat mi-a fost să cred,
Când din trecutul ce-l vroiau prescris
Le arătam ce fapte se succed.

Am fost iubit, prin crezul de moment
Pe când cream emoții și idei,
De toți cei ce trăiau într-un prezent
Terorizat de lipsa de temei.

Voit fără de urmă am ajuns
Când n-am făcut, cum se dorea, pe plac
Acelor ce creau, că pe ascuns,
Pot face rob pe cel ce e sărac.

Iubirea mi-am avut-o panaceu,
Iubind uitam de temeri și dureri,
Și-așa m-am întâlnit cu Dumnezeu,
Și de la El, trăirii-mi am puteri.

Vedere în bob de rouă

Te-am văzut de-atâtea ori,
Rătăcită printre stele,
Ori pe margine de nori
Căutând un drum spre ele.

Chipul tău mi-era știut,
Îl văzusem bob de rouă
Într-al toamnei început,
Denumit de viață nouă.

Devenisei un întreg
Prin idei și amănunte,
Și vroiam să înțeleg
Altele, chiar și mărunte.

Când las visul să te-asculte,
Înțelesu-mi este clar,
Iar când sunt nuanțe multe,
Logici-i dau sens de dar...

În noiane de tristețe
Te cobori, oricât, râzând,
Spui că sunt clipe răzlățe
Ori abatere de gând.

Timpul, fără de hotar,
Poți, în lung și-n lat străbate,
Și chiar trecerea-n zadar
Am văzut că poți abate.

Pasul tău, ca și al meu,
Caută spre mai departe,
Dar ne-apropie mereu,
Înspre dincolo de moarte.

Te-am văzut... un suflet trist,
Om și lacrimă de soare...
Și, să te găsesc, rezist,
Pentru vremuri viitoare...

Ieșirea din surghiun

Aș vrea să înțelegi, nu să asculți,
Când spun în vers că asta ni-i menirea,
În viață să pășim, cu rost, desculți,
Și să trăim, doar noi, în doi, iubirea.

Suntem într-un destin încorsetați
Nu-i vreme de-a găsi o altă cale,
Chiar dacă-n gând ne știm absurd
damnați
De vremuri vechi ce ne mai dau târcoale.

Suntem și plus și minus infinit,
Și singuri nu putem ieși în lume,
Că viața, de pe muchii de cuțit,
Poate ușor și mult să ne consume.

Multe-s de spus, chiar dacă s-au mai spus,
Acum ideea are altă formă,
Că timpul ne va fi, de-l vrem, supus,
Punându-ne, măsurii sale, normă.

Cum ți-am mai spus, acum, din nou, îți spun,
Că totul stă în corzi de risipire,
Ieșind din gândul unui lung surghiun,
Vieții redându-i dreptul la iubire.

Redefiniri acum, de vrei să faci,
Nevoie ai de fapte, ca repere,
De tot ce-a fost, cândva, să te dezbraci
Uitând de așteptare și tăcere.

De vrei a merge greu va fi de mers
De nu-ți vei face rost printr-o schimbare,
Lăsând să fim al clipei univers
Clădit de omeneasca-mpreunare.

Ascultă dar și fă să înțelegi
O legea vieții nu-i o lege dură,
Că poți, prin dăruirea-ți să renegi
Ceea ce azi îți vezi a fi măsură.

Refuz spre amânare

Iubito, tie-ţi spun, nu sunt poet,
Sunt doar un om care când tace scrie,
Şi care-n orizontul desuet,
Dă viaţă unui vers de poezie.

Am fost, în multe feluri renumit,
De cei ce știu a da oricui un nume,
Voindu-mă de mine rătăcit
Și-ntors cuvântul, în alt fel, spre lume.

Am scris și-am spus, puțin sau mult, direct
Cuvinte ce-au vestit, fără tăgadă,
Când adevărul a ajuns suspect,
Sau vinovat că nu vrea să decadă.

Nu m-am gândit nicicând ce am de scris,
Aproape că am scris la întâmplare,
Mi-am confundat ideile în vis,
Iar drumul, uneori, mi-a fost cărare.

Unii mi-au zis că scrisul mi-e-nvechit,
Și mi-au cerut să-i văd pe ei modele,
Fiind rebel din tagmă m-au gonit,
Cu pietre și cu vorbe, multe grele...

Din când în când, cei dornici de loviri,
Ori învățați la moftul de-a combate,
M-au acuzat că scriu prin îndulciri
Spre a momi femei însingurate.

Că sunt, de titluri, mult prea iritat,
Știindu-mă, nu pot a-ți mai ascunde,
Și că mă-ntreb ce oare s-a-ntâmplat
De mulți își cred gândirile profunde?...

Pe zi ce trece, văd că-n idioți
Ajung prea mulți, prin vrere și voință,
Că teamă-mi e că vom ajunge toți
Seduși de a absurdului credință.

Ajuns, acum, e titlul, un pamflet,
Că repede, și mult, e scos în față,
De-aceea eu refuz să fiu poet,
Am timp să fiu, real, în altă viață.