marți, 31 iulie 2018

Definiri, redefiniri

Am cam uitat cuvintele frumoase
Prin întâmplări cu urme în trecut,
Sau teama-mi de a fi prea zgomotoase
Mă fac să cred că, totuși, le-am pierdut.

Nu le rostesc, nu-mi par nimic a spune,
Când am curaj, grăbit mă poticnesc,
Văd orizontul minei de cărbune
Și-n rostul ei ideea mi-o dosesc.

Ți-aș spune multe, însă-ți spun puține,
Ți-aș spune tot însă ajung și tac,
Cu tine, lângă tine și în tine
Nu mai vorbesc, sunt doar cel care fac.

Mă definesc idei de îndreptare,
Vinovății absurde, mari și mici,
Continua extremă căutare,
Lipsit de ajutoare și complici.

Cuvintele frumoase-mi stau în minte,
Dar nu pot fi atât de-ndrăznitor,
Să le și văd că pot să te alinte
Cu adevărul lor nemuritor.

Le spun tăcerii mele, fără grabă,
Iar uneori le scap în simplul gest
Ce, curios, de multe ori mă-ntreabă
De ce pornirea-ncep să mi-o contest.

Aș vrea să ți le spun, și nu-s puține,
Când mi te vrei, sau doar când te privesc,
Sau când deja, pe veșnicii, în tine
Șanse mi-ai dat să fiu și să trăiesc.

Acum sunt definit doar prin trăire
Și prin simțiri ce-mi sunt mereu îndemn,
Sunt cam tăcut, dar fac prin vers vorbire
Despre-mpliniri și-al lor suprem însemn.

luni, 30 iulie 2018

Împreună, cu tine

Cu tine, am tot spus, fără să știu,
Că spusele-mi sunt prea adevărate,
Învăț că pot, al vieții, om să fiu,
Și viața să-mi trăiesc în libertate.

Adun mai multe, zi de zi mai multe,
Avându-mi ținte dincolo de prag,
Sfidând servanții marii catapulte
Ce pun, pe tot ce mișcă, rămășag.

Cu tine mi-am găsit real motiv
De a privi spre zile viitoare,
Fiind rațional și instinctiv,
Dând clipelor esențe și valoare.

Că-mi ești instict în minima mișcare
Din care toate-și au un înțeles,
Și mai apoi fireasca lor urmare
În gândul de mai bine și progres.

Cu tine am simțit că cel ce sunt
E cel ce poate merge mai departe,
Contrapunând realul amănunt
Iluziei că-i altfel după moarte.

N-am mai văzut doar norii de furtună,
Și nici că-n jur e-atât de mult noroi,
Simțind că este vremea ca-mpreună
Putem ieși în lume amândoi.

Cu tine sunt simțire de întreg
Consens în adevăr și libertate,
Uitând al clipei vis să îl reneg,
Și, tot uitând, să fiu tot eu, în toate.

M-am reîntors din ducerea-mi departe,
Trăind ivirea zorilor senini,
Și, ca și ziua, revenind din moarte,
Mi-a fost iar dor de umbre și lumini.

duminică, 29 iulie 2018

Oponenta tentativă

Acum îți scriu... Am vrut de-atâtea ori...
Dar m-am oprit, crezând, cumva în teamă,
Deși știam că dincolo de nori
E visul tău ce, tot mai mult, mă cheamă...

Mă tot opresc din a rosti cuvinte,
Ce s-ar lega în fraze lungi de dor,
Minții-i tot spun ca prea ușor se minte,
Și-am învațat simțirea să-mi ignor...

Ascunse sub un praf de timp apus,
Pe undeva, pe file vechi, uitate,
Dorințele, înspre uitări le-am pus,
Numindu-le, în mod mințit, păcate.

Acum mă-ntreb ce aș avea a-ți spune,
Scriindu-ți, fără grabă, un cuvânt
Ca mie-n primul rând să-mi pot opune
Teama de pasul unui nou avânt.

Mi-am amintit trăirile de vis
Din noaptea care ai deschis o poartă
Ce ne e azi un drum, deja promis,
Pe care nimeni n-o să ne despartă.

Știind ce vreme dată e să vină
Printre cuvinte scris-am și idei,
În care tot am spus că ești divină,
O altfel de femeie-ntre femei.

Pentru o clipă gândul m-a furat,
Și-am scris mai mult, cu altfel de măsură
În care lumii-ntregi te-am arătat
Că-mi ești ca adevărul din scriptură.

Acum mă-ntreb de-i dreaptă sau nedreaptă
Ideea de-a-ncerca să nu-mi opresc
Pasul ce vrea să urce-o nouă treaptă
Și să îți spun, scriindu-ți, Te iubesc!

sâmbătă, 28 iulie 2018

Deriva spre captivitate

Lumea de azi o văd a fi-n derivă,
Pe zi ce trece-i tot mai primitivă,
Și chiar dacă privește-n cer, departe,
Își are gândul, mai mereu, spre moarte.

Retorica modernă e în vogă,
De la principii orice rău derogă
Și-ajunge chiar o cinică-ntâmplare
A se-ncadra în marja de eroare.

Când cei uciși de hotărâri fatale
Sunt victime normal colaterale,
Se hotărăsc prin legi, ori prin decrete,
Explicative bănuieli concrete.

Se fac discuții lungi și inutile
Despre esența vieții mercantile,
Iar șaua, din bătaie multă, crapă
Că din dezastru doar nebunii scapă.

Accentul este pus, pregnant, pe știință,
Însă-i lipsită-n sine de credință,
Pentru trăiri, simțiri, se face școală,
Însă mereu sunt puse la-ndoială.

Multe idei sunt scrise pe hârtie
Spre fapte drumu însă întârzie,
Cu zel absurd de nesimțire crasă
Tocmai opusul lor e pus pe masă.

De explicat prea mult nu se explică,
Tăcerii de cuvinte-i este frică,
Însă cuvinte multe se adună
Când folosite sunt într-o minciună.

Tendința e, pe față, ipocrită,
Desfrâul e blamat doar ca ispită,
E noaptea minții, lumea-i în derivă,
Iluziei, că-i bună, e captivă...

vineri, 27 iulie 2018

Între dogme și hotare

Din țară-n țară trec și nu-nțeleg
De ce există limite pe hartă,
De ce poporul nostru nu-i întreg
Și ce motive are să se-mpartă.

O linie ce între timp s-a șters
Este motivul unei bariere
Și piedică perepetuului mers
Banalizat de-a armelor putere.

Simt că pătrund într-un tărâm nebun
În care cei ce cred în libertate
Sunt obligați la un absurd surghiun
De cei cred în pacea prin dictate.

Meticuloșii vameși îmi tot cer
Să le declar ce rol își are-o carte
În care-am scris că îmi doresc și sper
Ca neamul românesc să n-aibă moarte.

Cuvântul meu e-același cu al lor,
Dar un hotar dogmatic ne separă,
Ei văd că limba-i efemer decor,
Irelevant pentru conceptul "țară".

Orice cuvânt ce-mi este înțeles
Se-ntoarce, ca ecou, în altă limbă,
Indusă ca idee de progres
De cei ce-n vis apartenența-și schimbă.

Cohorte de idei îmi tot induc
Niște trăiri ce nu le pot reține,
Istoria e doar un balamuc
Bazată pe-nțelegeri și ruine.

Nu mă pricep altfel să înțeleg,
Ce rol își are granița pe hartă
De-i pusă să separe un întreg,
Sau să devină un motiv de ceartă...

joi, 26 iulie 2018

Hotărâtoarea vreme

Iată-i vremea... n-am cuvinte
spre a-ți spune pe-ndelete
Despre sacra-mi datorie
de-a face să se repete
Clipa-n care-am fost făptașii,
neștiuți de nici o lume,
Ce au dat, împreunării,
nu doar nume, ci renume.

Într-un fel de revenire,
motivată de idee,
Te vei ști că ești o cale,
nicidecum o simplă cheie,
Când idei complementare
se vor arăta la față,
Întorcându-te, vei spune
că îți este dor de viață.

Fi-va, într-un fel, momentul
când în lacrimi îți vei pune
Și regretul, și speranța,
fapte rele, fapte bune,
Când punându-le-n balanță
vei ști cum ți-a fost căderea,
Ca, urmând o nouă noapte,
să trăiești, cu rost, plăcerea.

Azi e timpul... azi e vremea
ce încet ajunge clipă,
Neștiuți de ochii lumii
să ne fim, fără risipă,
Dar cu sens de dăruire
și firească acceptare
A ideii că doar Cerul
știe-a faptelor urmare.

Crezi că-i tocmai potrivită
spre plecare multa grabă,
Și-ți e greu a înțelege
că și viața-i o tarabă,
Însă-n ciobul de mândrie
oală spartă nu se vede,
Nici tu nu îți vezi greșeala,
nici în semne nu poți crede.

Ai încă un timp al șansei
și am rol de-a fi o cale
De a nu-ți pleca urechea
înspre vorbe mari, dar goale,
Simpla nouă-mpreunare
va fi urma de lumină
Ce îți va grăbi schimbarea
ce, oricum, e dat să vină.

miercuri, 25 iulie 2018

Peste hotar și calendar

În lung și-n lat, iubito, bat pământul,
Cu-n pas mereu în ziua viitoare,
Prin vorba ce, mereu întâmplătoare,
Pune-n valoare, prin accent, cuvântul.

Idei îmi vin și totdeauna am
Motive pentru fapte de rodire,
În drumul spre fireasca nemurire
A regăsirii noastre întru neam.

Tu ești un trup al lumii de acum
Și suflet dintr-o mai târzie lume,
În care eu, ca nume și prenume,
Avea-voi, motivat, mereu un drum.

În trupul tău deja sunt un însemn
Ce, mulți vor spune, că-i firească cruce,
Deși noi știm că suntem în răscruce
Și chiar banalul clipei ni-i solemn.

Eu vin, cu felul meu, căutător,
Din avanpostul marilor redute,
De peste praguri rar de tot trecute,
Spre a mă ști, ca om, nemuritor.

Am străbătut prin Ceruri, drumul lung
Al trecerii pe margini de hotare,
Punctând adeseori, în calendare,
Clipa în care vis am să-ți ajung.

Nu m-am ascuns și nici nu mă ascund
Că vreau să știu mai mult decât se știe,
Sau că îmi ești o mare bucurie
Când te privesc simțindu-mă profund.

În lung și-n lat bat Cerul, bat Pământul,
Pe urma unei stele călătoare,
Înspre o lume grabnic viitoare
În care fapta-i una cu cuvântul.

marți, 24 iulie 2018

Convulsivele emfaze

Azi, mai mult ca niciodată
nu doar spun, chiar îmi e teamă
Că nimic nu înțelegem
și chiar nu băgăm de seamă
Cum ajung sinucigașii
să ne-arate ce-i iubirea,
Între cei ce-și pun stindarde
că salvează omenirea.

Nu vedem cum pier bătrânii
obosiți de-atâta trudă,
Între două explicații
ce mai mult ne fac în ciudă,
Vin tot felul de convulsii
și tot felul de dezastre,
Însă noi ne scoatem ochii
căutând motiv în astre.

Ne lovim unii pe alții,
n-avem nici un gând de milă,
Ba,mai spunem, cu emfază
ca ne e de țară silă,
Vrem ucideri la comandă,
vrem destine-n pușcărie,
Ne sunt toți datori cu fapte...
Noi fără de datorie...

Dacă arde toată țara,
nu ne doare, nu ne pasă,
Nu conteaz că sunt unii
fără casă, fără masă,
În principiu-i necesară
chiar legea fără de lege
Când ne umple de mândria
că putem ceva-nțelege...

Mulți vorbesc aflați în treabă,
cu motiv că știu de toate,
Că prin simpla lor prezență
viața merge ca pe roate,
Între lipsuri și absențe
se ascund absurde scuze,
Și, în umbra lor, toți lașii
puși de alții să acuze.

luni, 23 iulie 2018

Iubire, floare...

Iubire pururi floare, crudă floare,
Un bob de rouă, lacrimă de soare,
Știu ce departe drumu-ți poate duce,
Și cum speranța-n suflet readuce.

Mi-ai dat, o vreme aripi de-nălțare,
Apoi, priviri mi-ai dat, spre-ntreaga zare,
Și-am învățat că-mi dai cât pot eu duce...
M-am răstignit, de voie, pe-a mea cruce...

Iubire, prea frumoasă, rară, floare,
Nu prea te-mpaci cu lumea muritoare,
Furtunile mereu vor să te rupă
Ideile se țin să te corupă.

Ispitele își lasă la-ntâmplare
Rostul ce-și vor, de-a fi mereu chemare,
Punând, fără cruțări, idei sub lupă
Din tot nimicul ce le preocupă.

Iubire, floare... crudă, rară floare,
Firească doar când ești întâmplătoare,
Mereu simți coasa care te pândește
Și norul ce deasupră-ți se oprește...

Și doar de nori e plină-ntreaga zare,
Cuțitele lucesc prin buzunare,
Lumina nopții-n umbre se dosește,
Iar umbra morții crește și tot crește...

duminică, 22 iulie 2018

Momentul de tendință

Eu tac, și tac, și, iarăși, încă tac...
Dar nu o fac voit, cu bună știință,
Nici eu nu înțeleg de ce o fac,
De-mi e în obicei sau doar tendință...

Pot să îmi fac destule judecăți,
Să folosesc tot felul de repere,
Să rup ideea-n multele-i bucăți,
Dar tot ajung în valuri de tăcere.

Nu stau ascuns, n-am cum să stau ascuns,
Doar exersez o viață după moarte,
Când nu voi fi să dau măcar răspuns
Celor ce azi mă vor în altă parte.

Mai am și eu motive, din trecut,
Din ceea ce e azi a lui urmare,
Sau urme de trăiri ce m-au durut,
Și mă voiau căzut în disperare.

În vers vorbesc, așa mai multe spun,
Dar nu oricui i-e dat să înțeleagă,
De ce, și cum, adun și tot adun
Fărâmele, ce-ncet, încet, se leagă.

Tac și firesc... sunt foarte obosit
Vorbind cu cei ce-aud dar nu ascultă,
Tot încercând să fiu mai explicit
Să nu-mi ia vorba simplă ca insultă.

Multe se văd, ușor sau foarte greu,
În râsul meu apar mereu motive,
Dar multe știe numai Dumnezeu,
Căci multe sunt, prin el, imperative.

Tăcerii-i sunt părtaș și-i sunt făptaș,
Și-o simt ca pe procesul de conștiință
Ce-mi pune viața pe un nou făgaș
Cu ancore-n credință și în știință.

sâmbătă, 21 iulie 2018

Fără echivoc, temei

Ești undeva departe, prea departe,
De unde doar în gând te mai aduc,
Punându-te, ca versuri, într-o carte,
Timpul lăsându-l de-a se ști caduc.

Acum nimic nu ni se poate spune,
Nici noi prea multe nu avem de zis,
Ne suntem jar și ne suntem cărbune,
Spre focul viu ce ni se-arată-n vis.

Ești, fără echivoc, în așteptare,
Voind să-ți fie clar cât te aștept,
Știind că-mi ești dorință și chemare,
Și țel îți sunt, și-mi ești deja concept.

În frământări, de multe ori, în noapte,
Din vise, prin simțiri, îți amintești,
Că mi-ai vorbit de sensuri și de fapte
Ce ne vor umple viața cu povești.

Timpul, acum, se trece, se tot trece,
Așa cum are, pururi, obicei,
Și-i arșiță, ori ger extrem de rece,
De după cum îi vin, tacit, idei.

Nu-i o-ntâmplare că presimți o clipă
Ce nu ți-o vezi a fi decât un gând,
Știind că este prima și-n risipă
Nu vrei s-o ai, grăbită, dispărând.

Te vezi pe tine și mă vezi pe mine,
Într-un normal și rodnic corolar,
În care fiecare-și aparține
Și celuilalt se dă, de-a pururi, dar.

Și vezi așa, cum noapte după noapte,
Se descompun și recompun idei,
Cum sânii tăi, ca două mere coapte,
Ne sunt speranței negreșit temei.

vineri, 20 iulie 2018

Între vorbe prin cuvinte

Sunt câte unii care-mi spun cuvinte,
Chiar dacă eu încerc să le vorbesc,
Și nu-nțeleg ce gânduri au în minte
Când spusele-mi, cum vor, le convertesc.

Dacă le spun că timpul e o formă
Ce e-n schimbare, de la om, la om,
Ajung s-aud că vieții-i pun, ca normă,
Constanta definită de atom.

Război de spun că e deja în lume,
Și-l definesc, prin timp și loc, precis,
Din spate-mi vin, prin felul lor, cutume,
Mințind că, eu, războaie am prezis.

Iar dacă pun minciuna la vedere,
Și îi arăt, altfel, pe șarlatani,
Acei ce vor plăceri și cu himere
Îmi pun în cârcă setea lor de bani.

Spre conturbarea liniștii bolnave
Prin întrebări consacru un răspuns
Dar mă trezesc în juru-mi cu epave
Ce-mi spun că li-i deriva-ndeajuns.

Când vreau să iau decizii decisive,
Sunt mai atras de marile tăceri,
Că, orice-ar fi, idei alternative
Îmi pot găsi la cei ce au păreri.

Când e să spun, din viața-mi, o poveste
Merg până la banalul amănunt,
Dar tot ce aflu e că-i dat de veste
Că pașii-mi bat cadențe prea mărunt.

Să mai explic ceva nu îmi mai vine,
Parcă vorbesc cu cei fără de grai,
În înțelesul lor nimic nu-i bine
Că bun e doar al turmelor alai.

joi, 19 iulie 2018

Predispozantele motive

Așa cum am tot spus, eu încă spun,
Și n-am motiv să cred că nu voi spune,
Contrar ideii numelor comune,
Că nu învăț nicicui să mă supun.

Nu știu deloc, și pot să zic, nici cum,
Ar trebui să-mi fie judecata
Când arcu-l văd și văd țâșnind săgeata
Ce mi se vrea indicator de drum.

Iar dacă e să cred în ceva sfânt,
Când alții-mi spun că nu e de valoare,
Nu pot, nici printr-o faptă-ntâmplătoare,
Să mă îndoi ca trestia sub vânt.

De multe ori sunt sigur că greșesc,
Și nu mă dau în vânt să-i caut scuze,
Dar cei ce vor motiv să se amuze
Des, mult prea des, de mine pomenesc.

N-am cum să spun dacă e omul rău
Sau rău îl face searbăda gândire,
Când fuge de fireasca lui simțire.
Prin simplul fapt că este nătărău.

Când văd trecând, cu pasul legănat,
Pe cei ce au de adevăruri teamă,
Că viața nu îmi e o criptogramă,
Mă simt, fără tăgadă, împăcat.

Nici nu mai vreau, nu știu măcar de pot
Să mă deprind cu tot mai noua modă
Lăsându-mi mintea, negândind, comodă,
Și-a imita, în fapte, un robot.

miercuri, 18 iulie 2018

Convertita iubire

Mereu a fost iubirea fruct oprit,
Ca o otravă, deseori, letală,
Căci face-o clipă gândul fericit
Și-apoi se-arată ca o cruntă boală.

Așa știind vrem totuși să iubim,
Și oferim, cum zicem noi, iubire,
Neacceptând că poate otrăvim
Ideea de firească împlinire.

Așa ne este gândul omenesc,
Văzând că-n jur, mereu, așa se face,
Fiind convinși că toți așa trăiesc,
În armonie, liniște și pace.

De când mă știu iubirii-i dăruiam
Speranțele-nățărilor măiastre
Fără să știu de ce tot căutam
Seninătatea zărilor albastre.

Dar din greșeli ce tot se repetau,
Am înțeles iubirea-n altă formă,
Când cei ce n-au într-una spun că dau,
Și cer răsplată, cu-nțeles de normă.

Acum privesc cum mulți se sinucid,
Spunându-și multe vorbe de iubire,
Prin socotire drumul își decid,
Fugind de adevăr și împlinire.

Când sufletul de doruri e rănit,
Iar leacu-i căutat la întâmplare,
Apare antidotul otrăvit,
Iubirea convertită-n desfrânare.

Suntem compleți, așa cum ne-am născut,
Dar ne-am pierdut esența din vechime,
Iubirea e un tot, un absolut,
Ce poate, de-i greșim, să ne suprime.

marți, 17 iulie 2018

Extravangant demers

Trec serile, în grabă, peste noi,
Și ne trezim mereu în miez de noapte,
Când dornici de trăire, amândoi,
Ne regăsim împreunați în fapte.

Uităm firesc de ziua ce-a trecut,
Urmările ne sunt deja-n privire,
Ne mistuie și cronic și acut,
Visarea de concretă împlinire.

Îmi pare totul viu și colorat,
Precum seninul zilelor de vară,
Și n-am de ce să văd că e păcat
O faptă, prin consens, involuntară.

Suntem, consensual, un univers
Înnobilat de vis și de credință
Și-ntemeiat pe unicul demers
Bazat pe idealuri și conștiință.

Stigmat de credincioși și de atei,
Ne stă, în orice clipă, pe aproape,
Prea vinovați că tot avem idei
Oricât au vrut speranța să ne-ngroape.

În legea lor suntem extravaganți,
Călcând și întrecând orice măsură,
Numiți, cu nonșalanță, doi amanți
Ce fac din viață simplă aventură.

Lumina nopții însă-i de ajuns,
Ca să ne fim dorință și chemare,
Nepăsători că, încă, pe ascuns
Trăim a împlinirii întâmplare.

luni, 16 iulie 2018

Limita de nopți

Mai mult de-o noapte nu mai e să treacă,
Și drumul, gânduri, iar va însoți
Tot încercând venirea să-mi întreacă,
Să-ți prevesteacă noaptea cum va fi.

Căci noaptea, luminată doar de stele,
În zori de zi își va găsi sfârșit,
Când tu, de după duceri printre ele,
Vei ști că sunt și eu mai liniștit.

Fântână îmi vei fi, fiindu-ți sete,
Ca-n adâncimi cu grabă să cobor,
Lăsând savoarea clipei să mă-mbete,
Sigur fiind că sunt nemuritor.

În umbra nopții să mă simți pornire
Spre cel mai mare, simplu, gând firesc,
Când șoapta-ți, din trăire și iubire,
Va dovedi-n mod cert că te iubesc.

Acum trăim o aparentă tihnă,
Un preambul mustind de prevestiri,
Cum pacea e o altfel de odihnă
Cu rost de prag al altei amintiri.

Prin dor de înțeluri și de fapte,
Mă simți, de vreme multă, chiar grăbit,
Să ni se treacă și această noapte,
Să-mi fii, din nou, izvor nerisipit.

E-aproape gata noaptea să înceapă,
Din umbre nu se vede mai nimic,
Al nopții somn nu vrea să și priceapă
Că timp nu am, prea mult, să îi dedic.

Și vremea se arată în schimbare,
Norii aleargă fugărind alți nori,
Loc nu mai e de nici o întâmplare...
Am să ajung să fiu cu tine-n zori...

duminică, 15 iulie 2018

De drum, de flori...

Din depărtarea mea mă-ntorc la tine,
Din rătăciri în viața mea revin,
Deruta ei doar mie-mi aparține,
Chiar eu, în ea, deja sunt clandestin.

În trecerea-mi, de multe ori grăbită,
N-am fost atent la câmpul plin de flori,
Sau poate m-am temut de-a lor ispită,
Uitând să văd nuanțe și culori.

Nici la miresme n-am lăsat să-mi fie,
Măcar o clipă, rostul unui gând,
Pierzând mult timp, mai mult de-o veșnicie,
Spre orizonturi fade alergând.

Din când în când, am adunat esențe,
Cumulativ, repere de firesc
Și, întru existență, elocvențe,
Ca nu cumva să uit cum să trăiesc.

Dar am pierdut prea multe din vedere,
Crezând că doar pe mine m-am pierdut,
Sau poate, ale viselor himere,
Mi-au luat, nestingherite, tot ce-au vrut.

Când n-am prea fost atent la amănunte
Am luat polen din flori cu spini,
Porniți fiind, degrabă să mă-nfrunte,
Găsindu-mă lipsit de rădăcini.

Așa am învățat să dau valoare
Acelor flori ce par tot timpul mici,
Ce, chiar și de-s călcate în picioare,
Nu stau la mâna unei biete frici.

Iubito, vin, prin noapte, de departe,
Cu felul meu de-a fi aici, acum,
Și cu povestea, ce o scriu în carte,
În care tu îmi ești motiv de drum.

sâmbătă, 14 iulie 2018

Decorul fără profunzime

Zi după zi vin valuri de cruzime,
Și rostul vieții-i tot mai revanșard,
Se trag concluzii fără profunzime,
Iar proștii-și fac, din mintea lor, stindard.

Ce pot să văd, acum, în lumea-aceasta
Ce nu mai știe ce înseamnă trai,
Și vede doar când, nemilos, năpasta
De haina ei se ține ca un scai?

Nu scap, în nici o clipă, de-ntrebarea
Ce nu mă lasă nopțile să-mi dorm,
Ca rol normal să-și aibă întâmplarea,
Turnându-mi, în speranțe, cloroform.

Cum să-mi găsesc, principial, repere,
Când ne vorbesc nebuni și șarlatani
Ce s-au vândut, cu gândul la avere,
Trădându-se pe ei, momiți de bani?

Uitate-mi sunt ideile naive
Când fluturii-i priveam în zborul lor,
Având direcții clar ultimative
Ținând de-al clipei schimbător decor.

Când să am timp de a-nvăța mai multe
Văzând în juru-mi oameni ce, grăbiți,
Refiză, nonșalalnt, să mai asculte,
Și, de le spui ceva, se simt jigniți?

De multe ori privesc înspre departe,
Spre viitor, țintindu-l din trecut,
Și văd că lume-n două se împarte,
Iar ura e hotarul absolut.

Care-ar mai fi, mai nou, normala cale
De-a merge fără grija că nebuni,
Prea plini de ei și ifose morale,
Nu-ți pun, sub pași, jăratec și cărbuni?

E tot mai greu de-a crede și-a-nțelege
Ce-nseamnă sus și ce înseamnă jos,
De a-ți avea principiul sfântă lege
Ca să trăiești și-apoi să mori frumos.

vineri, 13 iulie 2018

Decisiva profunzime

Tu mă întrebi, nu știu cum să-ți răspund,
Că știu destul de multe despre tine,
Și că mi-e greu, cu greu mă mai ascund,
Să nu vorbesc de vremea care vine.

Știu multe din întregul tău trecut,
Din cele ce ți-e teamă a fi spuse,
Dar un motiv, banal, necunoscut
Mă face să le văd, de mult, apuse.

Nimic nu mi se pare important,
Valoarea are vremea următoare,
Și timpul ce, voind a fi liant,
Pune accent acut pe întâmplare.

Ce este-a fi nu-mi e deloc ascuns,
Și-n gânduri vin povești și multe fapte
Ce creionează, cert, un clar răspuns,
Bazat, firesc, pe-ntâia albă noapte.

Ca să-ți răspund nu ar ajunge-o zi,
Ar trebui să scriu o nouă carte
Despre cum poți, fără-ntrebări, iubi,
Și despre drum spre dincolo de moarte.

Îți spun că văd cum ochii ți se-nchid
Șimținu-mi căutarea-n profunzime
Lăsându-mi dreptul ca, mereu lucid,
În tine să devin viitorime.

Și despre timpul când, plecând în vis,
În vei lăsa deplina libertate
De-a fi-n deplină formă și decis,
Spre a trezi simțiri deja uitate.

Acesta-i primul pas, și-i suntem noi
Cei ce pot sparge porți și baricade,
Și pot ajunge, totdeauna-n doi,
Câștigătorii marii escalade.

joi, 12 iulie 2018

Drum deja

Am început un drum şi-mi sunt cobai,
Ca nu cumva, sedus de rătăcire,
Pavându-mi drum spre Iad în loc de Rai,
Să-mi fie vorba mare amăgire.

Mă las chemat de lipsa de răspuns
La multele, absurdele, probleme
Ca, luptă de va fi, să am de-ajuns
Putere de a trece de dileme.

Pe mine, mai întâi, de toate-ncerc,
Şi mie-mi pun condiţii restrictive,
Ca să-nţeleg de ce se-nvârt în cerc
Concepţii şi principii primitive.

Acesta-i drumul, nu-i de ieri ori azi,
Spus că va fi un fel de nouă armă
Demascatoare multor retrograzi
Ce-s fără somn, dar cer ca toţi să doarmă.

Ştiu bine văzut că pot să-i văd
Şi sunt ţintit de gânduri cu adresă,
Ce mă împing spre cuşcă ori prăpăd,
Ori, mai la modă, înspre lanţ ori lesă.

N-am ce să pierd, nici n-am cum să cobor,
Chiar dacă simt enorma oboseală
Când văd că multe-s taine de omor,
Fără motiv şi fără socoteală.

Nu fac rabat, nici superficial
Nu pot să fiu, gândind mereu la mine,
Că-n drumul, viitor, spre pas real
Nu pot să las un rău cu rol de bine.

Tot ce va fi deja s-a început,
Şi-i prins între idei sfredelitoare,
Ţintind spre infinitul absolut
Al zilelor firesc nemuritoare.

miercuri, 11 iulie 2018

Zi, când plouă

E astăzi, iar, o zi în care plouă,
Frunzele ude cad de prin copaci,
Tu, amintindu-ţi boabele de rouă,
Cauţi ceva şi, obosită, taci.

Un curcubeu de-asupră-ţi se arată
Când zâmbetul se prinde în priviri,
Făcând furtuna-ndată să se-abată
Pierzându-se cu totu-n amintiri.

Ceaţa din zare grabnic se ridică,
Lăsând în urmă-i urme pe alei,
Precum un fir ce-n patru se despică
Împovărat de sute de idei.

Te văd cum eşti... Îţi spun că eşti frumoasă,
Şi n-am, nicicum, motive să te mint,
Că poţi să te consideri norocoasă,
Păstrându-ţi adevărul ca alint.

Cuprind un tot, voind să spun puţine,
Să vezi firescul gândului fugar
Ce-mi e îndemn să spun că doar cu tine
Uit să mai cred că vieţii am hotar.

Iar apa ploii curge în şiroaie
Şi caută mereu să-şi facă vad,
Voind să nu ajungă în puhoaie,
Să nu-şi dezgroape rostul retrograd.

Ideea nu-i nici veche, nu-i nici nouă,
În vama-n care orice plată-i troc,
Împreunaţi vedem că încă plouă,
Şi-mpreunării eşti un vad de foc.

marți, 10 iulie 2018

Recurs corelativ

Mă văd tratat de viaţă cu dispreţ,
Şi-o văd cum dă, la cei ce vor, motive,
Făcându-mă să ştiu că are preţ
Şi vinovat de marile-i derive.

Mă simt forţat, la colţ să mă retrag
Sub umbre de priviri judecătoare,
Ce pot să mă declare un pribeag,
Sau un obiect pierdut, fără valoare...

N-am ce să-i zic, nu pot să-i reproşez
Fireasca ei dorinţă revanseardă,
Timp mi-a lăsat, puteam să mă bazez
Pe semnele-i ce mă puneau în gardă.

De-s azi bolnav sau ochii-mi nu mai văd
Lumescul ce, datori ar fi, să vadă,
Este firesc, puteam să întrevăd
Că mult noroi se-ascunde sub zăpadă.

Mi-a dat cuvinte, am ales să tac,
Şi chiar am fost voinţe-i împotrivă,
Voind, greşit, cumva să fac pe plac
Iluziei, pe-ascuns, speculativă.

Îmi dă azi voie să mă ştiu vânat
De tot ce am lăsat în risipire
De faptele ce tot le-am amânat,
Crezând că-i plâns banala tânguire.

De-aş vrea ceva a zice, ce să zic?
Cum să mă apăr eu, acum, de mine?
Nu vreau de cel ce sunt să mă dezic,
Trecutul, bun sau rău, îmi aparţine...

Azi viaţa mă tratează-n felul ei,
Nu pot să spun că e părtinitoare,
Că, într-un fel, îmi dă, din nou, idei
Să pot privi alt răsărit de soare.

luni, 9 iulie 2018

Noi, amândoi, și căutarea

Te ascult și-n vorba ta fugară,
Văd întregul vieții orizont,
Văd că ziua vieții-ți e un front
Și-ți e grea a luptelor povară.

Viața ta îmi pare o oglindă...
Te zăresc pierdută-n căutări,
Dar și-ntr-o mulțime de-ntrebări
Ce-s un rug pândind să se aprindă.

Chiar când simt că ții idei ascunse
Nu-ți mai cer și eu un alt răspuns,
Mi te-arăți și-mi este de ajuns...
Nu-ți mai ai secrete nepătrunse.

Viața mea la fel... e-o căutare,
Către un concentric absolut,
Care știu că vine din trecut
Spre o altă viață, viitoare.

Timpul, mai mereu, se-mpotrivește,
Mai mereu mă face să aștept,
Îmi aruncă-n față un concept,
Și trece, și deloc nu se oprește.

Toate trec, și e firesc să treacă,
N-avem timp când pasul ni-l grăbim,
Doar așa a fost să regăsim
A iubirii, protectivă, teacă.

Căutăm un drum, un gând, o faptă,
Căutăm firesc ori nefiresc,
Mulți, în jurul nostru-mbătrânesc,
Noi mai vrem urca încă o treaptă.

Tot privind spre viață-ți dau de veste,
Că mă simt, deodată, obosit,
Te-am găsit și, iată, m-ai găsit,
Și intrați suntem deja-n poveste.

duminică, 8 iulie 2018

Cheia ca superlativ

În prigoana lumii suferă ideea,
Uneori ajunge fără de motiv,
Însă de milenii, prin superlativ
Este definită, și văzută, cheia.

N-are importanță nici un fel de faptă,
Dacă se și trece dincolo de prag,
Cheia e pecete și al luptei steag,
E și trambulină, nu doar simplă treaptă.

Asta-i astăzi lumea, doar așa gândește,
Totul se oprește la mai mult câștig,
Nici arșița verii, nici al iernii frig,
Spre altfel de gânduri nu o mai pornește.

Vechea neștiință e la fel de nouă,
Tot la fel se cerne ce se crede bun,
Viața-i, mai degrabă, îndelung surghiun
Mult mai importante-s boabele de rouă.

Răspicata vorbă nu se ia în seamă,
Când dă altfel vestea, ori n-o dă deloc,
Chiar și adevărul este pus pe foc
În neacceptarea ce devine teamă.

Definiții sacre azi se translatează
În idei ce țipă și chiar fac scandal,
Când acuzatorii cred că-s tribunal,
Pedepsind principiul că nu se uzează.

Chiar sacralitatea are altă formă,
E, fără de noimă, un banal cuvânt,
Care dus de vorbe ia, din plin, avânt
Și, din clipă-n clipă, are altă normă.

Cheia e obiectul, nu-i nici drum, nici cale,
Ea-i acum cu totul faptelor motiv,
Și e argumentul clar, demonstrativ,
Al atâtor sensuri neprincipiale.

sâmbătă, 7 iulie 2018

Ție, eu...

Numește-mă, iubito, un nebun,
Sau că mă țin mereu, mereu, de glume,
Dar eu nu tac, și tuturor le spun,
Că pentru mine ești o-ntreagă lume.

Nevoilor, de orice fel ar fi,
Leac le ridic statui, din neputință,
Destul îmi că-n zori te pot privi
Și-mi regăsesc puterea prin dorință.

Cărări ascunse drumului nu-mi fac,
În gând mi-e drumul nopților cu tine,
Când de-ntrebarea clipei te dezbrac
Și cerul din priviri ți-e-n ochi la mine.

Nici nu mă clatin născocind idei,
Ca formă de eternă căutare,
Că-n toată-această lume cu femei
Multe au rost de cruntă incitare.

Iar dacă-ți spun că-mi ești motiv de dor,
Nu spun defel făcând o socoteală,
E răbufnirea-mi ce, întâmplător,
Ți-arată viața mea de sensuri goală.

Îți recunosc, în gând, mă mai abat,
Spre mult trecuta mea copilărie,
Ca, regăsind, un vis ce l-am uitat,
Să fiu al vremii ce va fi să fie.

Viața trăind, nu știu dacă-i firesc,
Să flutur ale lumii noi stindarde
Făcute după chipul omenesc
Ori după gânduri hâde și bastarde...

Aleg să-mi fiu stindard, să-mi fiu blazon,
Și să mă țin mereu, mereu, de glume,
Chiar dacă nu-s un ins cu mult bonton
Și spun oricui că-mi ești o-ntreagă lume.

vineri, 6 iulie 2018

Cuvântul faptei

Cât mai avem, iubito, de trăit
Această viață ce deja se schimbă
Și care, încă, prin idei ne plimbă,
Știind că altă vreme a venit?

Te-ntreb acum și nu aștept răspuns,
Că mi-ești deja răspuns la întrebare,
Pentru a ști ce-nseamnă o-ntâmplare,
Firesc și, totodată, de ajuns.

Cuvântul spus e încă necesar
În lumea ce depinde de vorbire,
Și-n care toți vorbesc despre iubire
Dar de trăirea ei nu au habar.

Trăim, noi doi, într-un cuvânt făcut
Să fie faptă plină de dorință,
Să fie împăcare și voință
În clar consens cu-n viitor trecut.

Și-n contrasens cu gândul limitat
Ne regăsim mereu la ceas de seară,
Când, luminării, lacrima de ceară
Îi este martor neintimidat.

Cuvinte mari, acum, când se tot spun,
Nu vreau să-ți spun, o iau pe altă parte,
E chiar normal, venind dinspre departe,
Să văd mai bine, ce e rău ori bun.

Și-ajung așa, prin cumul de-ntrebări,
Să nu vorbesc, ci doar să-mi am în minte
Îndemnuri ce, transpuse în cuvinte,
S-ar spune că-s dorințe sau chemări.

Ce suntem noi, încet, încet, e clar,
Și se arată clipei orice faptă...
Iar spusa ta, de multe ori în șoaptă
Vieții va fi blazon și corolar.

joi, 5 iulie 2018

Totuși, simplu

Colegului meu,
Cătălin Iorga

Eu sunt un simplu om, perfect complex,
Cu limite de mare anvergură,
Că simplitatea-mi e un act reflex,
Fiindu-mi, din instict, mereu, postură.

Simplu fiind, nicicum nu-s complexat
Când mi se-arată viața ca erată,
Ascult, și detașat, și relaxat
Pe cei ce adevăruri îmi arată.

Complex apar celor ce astfel cred
Pe cel ce nu-i, ca formă sau figură,
În limita concretului biped
Ce vrea mereu răspunsuri mură-n gură.

Eu sunt un simplu om, perfect complex,
Cu fapte întru totul pe măsură,
Ca adevăr, perpetuu și conex
Al crezului ce- mi este trăsătură.

Mai mult nu pot să fiu simplificat,
De-aceea nici nu cad la învoială
Cu cei ce vor ca eu, neapărat,
Să am, întru câștiguri, socoteală.

De mai adun ceva, în nici un caz,
N-o pot lăsa ca simplă umplutură,
Spre arătarea unui alt obraz
Încă o dată bun de-o lovitură.

Eu sunt un simplu om, perfect complex,
Sortit a fi pornit spre aventură,
Văzând concavul ca un biconvex
Când e să se lovească de cenzură.

De-aceea, n-am motive să mai tac
Când faptele se vor, prin argumente,
Contrare celor ce ideile prefac
În teoreme absolut demente.

Redus la simplu, regăsit sunt eu,
Cel modelat de propria-mi structură,
După modelul unui Dumnezeu
Plin de iubire, nicidecum de ură.

miercuri, 4 iulie 2018

Risipire în context

Suntem amanţi... Deloc nu e uşor
Să ne găsim, din când în când, o clipă,
Ferindu-ne din calea tuturor,
Şi mai apoi de-a timpului risipă.

Nu facem nici un rău, trăim şi noi,
În limita condiţiei umane,
Chiar dacă parţial ni-i viaţa-n doi,
Nu-i din dorinţa noastră, n-avem toane.

Trecând prin viaţă, vorbe ne-auzim,
De parcă facem fapte diferite,
Acuza că nu-i totul legitim
Ne vrea, cu nonşalanţă, compromite.

Un loc ferit găsim cu mult mai greu
Mereu ni-i luat de cei ce ţin de acte,
De cei ce sunt în cuceriri mereu,
Dar aparenţe-şi vor, firesc, intacte.

Suntem, prin viaţa noastră, trecători,
Ne întâlnim, şi ne iubim, pe fugă,
În doi nu prea mai ştim ai zilei zori,
Poveşti, cu noi, cei ce ne ştiu, îndrugă.

Mă rogi, de multe ori, în vis să-ţi vin,
Ca să vorbim de vremuri viitoare,
Şi-ţi spun, îmi este greu să mă abţin,
Că visul ne mai face o favoare.

Suntem, voind trăi, nişte eroi,
Ce sunt văzuţi drept călcători de lege,
Un fel de pleavă, uneori gunoi,
Pe care viaţa poate să-i renege.

Dar oare prefăcuţii aroganţi,
Ce zi de zi îşi au un drum spre casă,
Când ne blamează viaţa de amanţi,
N-o fac din neputinţa ce-i apasă?

marți, 3 iulie 2018

Definiri spre întreg

Te iubesc, îţi declar,
nu aştept să-mi răspunzi,
Nici nu spun cine sunt,
nu ai cum să confunzi,
Sunt cu tine mereu,
sunt cu tine oricând,
Nu mă poţi părăsi,
îţi sunt veşnic, în gând.

Ţi-am mai spus, îţi mai spun,
nu visa la alt drum,
Sunt deja drumul tău,
definit şi postum,
Într-o seară de foc
m-ai dorit, te-am avut,
Şi din marele-ţi dor,
cea de azi te-ai născut.

Încercări ţi-ai avut
de a-mi spune că fugi,
Dar ştiai că mă minţi,
că doar vorbe îndrugi,
Mă acuzi, când visezi,
că îţi sunt infidel
Dar când suntem doar doi
mă ai unic model.

Nu-s perfect, spun cinstit,
şi e ceva ce ştii,
Ştiu ce mult mă admiri,
şi când fac nebunii,
Şi de-ţi spun uneori
că tu eşti un decor
Unde-ar fi ideal
într-o noapte să mor.

Te iubesc, îţi declar,
nu mă tem că-mi răspunzi,
Dar mi-e clar că-nţelegi
când văd sânii-ţi, rotunzi,
Un întreg univers,
de cuvinte cu rost
Îl găsesc înzidit
în acest avanpost.

Tot îţi spun, cum ţi-am spus,
că e totul normal,
Şi ce-ţi spun va tot fi,
totdeauna real,
E real şi să cred,
e real şi ce spun,
Nebunia-ţi iubesc,
că, oricum, sunt nebun.

Nu te-aştept, nu te-ntreb
orişiunde te duci,
Ştiu că n-ai să te pierzi,
pe alt drum nu apuci,
N-ai de ce să te-abaţi,
de ţi-e bine sau rău,
Nu-ţi sunt eu ca motiv,
dar aşa-i felul tău.

Timpuri trec, vremuri vin,
nu te schimbi cu nimic,
Cum nici eu n-am de gând
să-mi devin inamic,
Ştiu că vârstă nu ai,
ştiu că ai doar idei,
Şi aşa vreau să-mi fii,
nu ca alte femei.

Te iubesc, îţi declar,
poţi acum să-mi răspunzi,
Şi de vrei, nonşalant,
în substrat să pătrunzi,
Ori să spui, cum te ştiu,
că n-ai timp de poveşti,
Ca, de fapt, să-nţeleg
cât de mult mă iubeşti.

luni, 2 iulie 2018

Înţelesul unui eu

Mă tot citeşti, cuvinte vorbesc,
Din viaţa noastră, simplă, vezi că vin,
Şi chiar dacă n-aş vrea să-ţi amintesc,
Le vezi că sunt dovadă de destin.

Multe m-am ascuns să ţi le spun,
Ca să le ascund m-am şi jucat,
Alteori vorbeam ca un nebun
Despre noi şi-al nopţii faptic pat.

Când vorbeam de sânii-ţi întăriţi,
Îngropam tristeţea cu amar
Ca să uit de anii-mi hoinăriţi
Ce-au uitat de timp şi calendar.

Povesteam de câte vreau să fac,
Greu punând accent pe un acum
Ca să nu-mi găsesc îndemn să tac
Absorbit de-al căutării drum.

Acum citeşti şi vezi că n-ai aflat
De ce am fost de multe ori tăcut,
Ori se părea că mă comport ciudat
Având un scop, în vis contrafăcut.

Când îîi vorbeam de paşi şi viitor,
De ce va fi cu totul în alt fel,
Nu mă vedeam un simplu muritor
Ci doar spuneam că am un vis, un ţel.

De-al vieţii dor spuneam din când în când
Privindu-ţi trupul parcă legănat
De fantezii ce îmi smulgeau un gând
În care mă ştiam de mult uitat.

Printre cuvinte sunt, cu totul, eu,
Citindu-le, vei şti, real, cum sunt,
Că şi-n credinţă sunt ca un ateu,
Atent, oricând, la orice amănunt.

duminică, 1 iulie 2018

Impunere de drept

(Genericul definitoriu)

Au toate un sfârşit şi-un început,
Mai des ceea ce-ncepe se sfârşeşte,
Dar, uneori, amprenta din trecut,
O altfel de-ntâmplare plăsmuieşte.

Genericul e primul semn real
Şi pas ce-şi face, chiar prin el, măsură,
Deprins cu sensul, totuși, general
Şi temător, fireşte, de cenzură.

Iluzii trec în sus şi trec în jos,
Cât încă poate altfel să-i croiască
Un drum, ca orice drum, primejdios,
Printre idei ce pot să îl oprească.

De multe ori se-arată-ntâmplător,
Lăsând părerii dreptul de-a alege
Să se încreadă-n eu-l gânditor,
De nu pricepe ce-i a vieţii lege.

Mai mult, sau mai puţin, cum e normal,
Definitoriul nu-i precum risipa
Când duce-n derizoriu un egal
Ce pune-n seama nemuririi clipa.

Căci toate au, motiv şi laitmotiv
Găsitele, hotarnice repere
Impus ca un firesc definitiv
De-al vieţii rost, ce dreptul lui şi-l cere.