Iubire, floare...

Iubire pururi floare, crudă floare,
Un bob de rouă, lacrimă de soare,
Știu ce departe drumu-ți poate duce,
Și cum speranța-n suflet readuce.

Mi-ai dat, o vreme aripi de-nălțare,
Apoi, priviri mi-ai dat, spre-ntreaga zare,
Și-am învățat că-mi dai cât pot eu duce...
M-am răstignit, de voie, pe-a mea cruce...

Iubire, prea frumoasă, rară, floare,
Nu prea te-mpaci cu lumea muritoare,
Furtunile mereu vor să te rupă
Ideile se țin să te corupă.

Ispitele își lasă la-ntâmplare
Rostul ce-și vor, de-a fi mereu chemare,
Punând, fără cruțări, idei sub lupă
Din tot nimicul ce le preocupă.

Iubire, floare... crudă, rară floare,
Firească doar când ești întâmplătoare,
Mereu simți coasa care te pândește
Și norul ce deasupră-ți se oprește...

Și doar de nori e plină-ntreaga zare,
Cuțitele lucesc prin buzunare,
Lumina nopții-n umbre se dosește,
Iar umbra morții crește și tot crește...