Am cam uitat cuvintele frumoase
Prin întâmplări cu urme în trecut,
Sau teama-mi de a fi prea zgomotoase
Mă fac să cred că, totuși, le-am pierdut.
Nu le rostesc, nu-mi par nimic a spune,
Când am curaj, grăbit mă poticnesc,
Văd orizontul minei de cărbune
Și-n rostul ei ideea mi-o dosesc.
Ți-aș spune multe, însă-ți spun puține,
Ți-aș spune tot însă ajung și tac,
Cu tine, lângă tine și în tine
Nu mai vorbesc, sunt doar cel care fac.
Mă definesc idei de îndreptare,
Vinovății absurde, mari și mici,
Continua extremă căutare,
Lipsit de ajutoare și complici.
Cuvintele frumoase-mi stau în minte,
Dar nu pot fi atât de-ndrăznitor,
Să le și văd că pot să te alinte
Cu adevărul lor nemuritor.
Le spun tăcerii mele, fără grabă,
Iar uneori le scap în simplul gest
Ce, curios, de multe ori mă-ntreabă
De ce pornirea-ncep să mi-o contest.
Aș vrea să ți le spun, și nu-s puține,
Când mi te vrei, sau doar când te privesc,
Sau când deja, pe veșnicii, în tine
Șanse mi-ai dat să fiu și să trăiesc.
Acum sunt definit doar prin trăire
Și prin simțiri ce-mi sunt mereu îndemn,
Sunt cam tăcut, dar fac prin vers vorbire
Despre-mpliniri și-al lor suprem însemn.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu