Ți-am zis, iubito... Nu suntem normali
Și-avem atâtea lipsuri ipocrite,
Că am ajuns să fim originali,
Și să umblăm pe căi nedeslușite.
Suntem, văzuți prin ochii tuturor,
Un fel de umbre rătăcind prin lume,
Ajunși, fără eforturi, doar decor
Încorsetat de umbre și cutume.
Avem prea multe obiceiuri vechi
Ce-aduc, la auzire, supărare,
Celor ce n-au priviri dar au urechi
Și clar reflex de veșnică mirare.
Ochii urcați, din când în când, spre Cer,
Și amintiri din vremuri viitoare,
Ne fac văzuți ca fără caracter,
Trăind în amăgire și eroare.
Și mai avem, cum unii spun, tupeu,
Fiind modelul marilor păcate,
De-a crede într-un unic Dumnezeu,
De-a crede-n legi de mii de ani uitate.
Călcâiele nu le avem pe jar
Când ochii, alergând, scornesc miraje,
Găsind, orbește, frumuseți și har
În ascunzișul fricii din dublaje.
Avem altfel priviri în viitor,
Fără idei și căi duplicitare,
Și mult prea mult, complice, un umor
Ce dă de gol o altfel de purtare.
Ți-am zis iubito... Noi suntem nebuni,
Că ne lipsesc normalități prezente,
Și prea suntem, la versiuni, imuni,
Punând, pe adevăr, mereu, accente.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu