Nici să-nțeleagă care-i timpul lor,
Când visătorul grabnic se dezice
De adevărul prea tulburător.
Idei mai vechi se pun în altă formă,
Se-aşează pe normalul calapod,
Ca-n logica umană, punctiformă
Să fie cap de punte ori de pod.
Nimic nu-i tot, doar fapta pare nouă,
Omul se crede nou şi înnoit,
Şi-mpărţitor al vieţii, pe din două,
Având vederea doar prin explicit.
Timpul, în vise, nu e o măsură
Ci doar un semn al trecerii de prag,
Minimizat de clara-i trăsătură
De-a fi, doar netrăirii, falnic steag.
Ni se arată, cumva ni se spune,
Când noi suntem mai greu stăpâni pe noi,
Că nu avem decât a ne supune
Ori, de nu vrem, căderii în nevoi.
Cu greu se strâng ideile-n cuvinte,
Şi nu pot decât îndemn de drum,
Chiar de-ar putea lovi sau să alinte,
Faptei din vis au rol mereu postum.
Ni se explică paşii, chiar urmarea,
De ne lăsăm oglinzi de vis să fim,
Şi ne lăsăm seduşi de întâmplarea
Care, oricum, urmează s-o trăim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu