Mi-e rău, îmi e totuna, îmi e bine,
E tot ce pot să dau cuiva răspuns
Când mă întreabă ce mai e cu mine,
Sau mi se spune că sunt prea ascuns.
Încrâncenat în piatra de izbândă,
Transcriu cu calm povești din viitor
Și îmi ridic privirea tremurândă,
Simțindu-mă, scriind, tot mai dator.
Mă duc spre moarte noapte după noapte,
Accidentalul nu pot să-l exclud,
Prea bine știu că vor rămâne șoapte
Ce, prin copii, mereu am să le-aud.
Îmi e ființa-ntreagă încărcată
De umbra tutelarilor strămoși
Care îi cere minții să se bată
Cu cei absurzi, cu cei libidinoși.
În mine port materia stelară
Ce-a moștenit-o, știu, și tatăl meu,
Ca prin trăire și plăceri de fiară
Acestei vieți să fiu dator și eu.
Privirile mereu, mereu, mă-ncearcă
Prin spițele ce conturează roți,
Să vadă de sunt punte, pod, sau barcă
Între ai mei strămoși și-ai mei nepoți.
Când arc de curcubeu numesc femeia,
Și-o-ncarc cu roua ritmului firesc,
Reiterez, că-n Ceruri, odiseea
S-a definit cu rost real, lumesc.
Menirea mea în felu-acesta este,
Să fiu pentru urmași, și eu, strămoș,
Blazon în viitoarea lor poveste
Sacră de-acum prin gânduri de reproș.
Crucea mi-o port, și nu mă tem că lațul
E oboseala-n care mă tot scald,
Egale-mi sunt iubirea și nesațul
De-a ține fierul înroșit sau cald.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu