v-am văzut şi de aproape,
Când credeaţi că arde focul
sau vin mari şi tulburi ape,
Când în zbateri întrebării
nu aveaţi ce îi răspunde
Negăsind, prin întuneric,
locuri spre a vă ascunde.
V-am ştiut având o faţă,
ce-o voiaţi mereu văzută,
Însă vă aveaţi o alta,
multora necunoscută,
Pe sub preşuri vechi gunoaie
le-ascundeaţi cu strășnicie,
Obsedaţi de-a sta acolo
cel puţin o veşnicie.
Din absurduri recursive
v-aţi lovit mereu prin spate,
Şi-aţi privit înspre orgoliu
dându-i mare-nsemnătate,
Oricine v-a fost aproape,
din mândrie şi prostie,
Pentru a vă face pofta,
iadului l-aţi dat simbrie.
Tot ce aţi numit iubire
a fost într-a voastră lege,
Obligând la abstinenţă
pe cel care n-o-nţelege,
La arginţii din gunoaie
n-aţi privit nicicând cu silă,
Vi i-aţi vrut pe orice cale...
nu v-aţi arătat cu milă.
Nu învinuiţi străinii
că e rău la voi, acasă,
Căutaţi mai pe aproape
când durerea vă apasă,
Nu lungiţi prea mult ideea,
nu priviţi înspre departe...
V-aţi jucat cândva cu focul,
trimiţându-vă la moarte...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu