De ani şi ani sunt judecat că scriu,
Că mi-a ajuns un viciu poezia,
Şi că mă mint că ea mă ţine viu,
Deşi nu-mi este asta meseria.
Curge reproşul, uneori e val
Şi lovitura-i simt... E multă ură,
Chiar dacă sub motivul că-i banal,
Trece cu mult de-a logicii măsură.
Mai mult de-atât, eu, omul, sunt blamat,
Numit, accentuat, un pierde-vară,
Şi-n limita răbdării încercat
Ca să îmi văd menirea drept povară.
Şi tot ce ştiu, şi tot ce pot să fac,
E pus la zid, ca fără trebuinţă,
De cei ce-şi vor simţire bunul plac
Când nu le este lor de folosinţă.
Nu sunt mirat, dar sigur nu pricep
Cum ura poate fi o bucurie,
Celor ce cred că viaţa mi-o concep
Prin gândul de a scrie poezie.
Nu mă explic, dar doar aşa sunt eu,
Efect cauzator de întâmplare,
Cu tot ce dat îmi e de Dumnezeu
Să fiu lăsând în urmă-mi o urmare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu