Încă o noapte ard, ca o țigară,
Ce o fumez ca să mint cu ea,
Însă nu știu de-i noaptea ce-i afară
Ori ard, ca mai mereu, din noaptea mea...
Mi-a fost întreaga viață insomnie,
Spun și acum că am avut noroc
Că am putut să simt că mintea-mi, vie,
Putea, de vrea, să ardă tot în foc.
Mi-am spus că insomnia-i, poate, frica
De ce-i ce-s mulți și mult prea mult vorbesc,
Și mă întreabă cum văd eu furnica
Prin tot ce fac, ce spun și ce gândesc.
Timp să-i observ nu am, am multă treabă,
Însă cu gându-i simt la mine-n pat,
Când până și salteaua mi-o întreabă
Cum am dormit, cu cine m-am culcat.
Strâng doar din dinți, din noapte fac țigară
Și mi-o aprind voind a termina,
Cât gustu-i e sarcastic și amară,
Tot ce înseamnă neodihna mea.
Când, zi de zi, simt visul că mă cheamă
Extrapolând simțirile-mi enorm,
De proști mi-aduc aminte... și mi-e teamă
Că, adormind, n-am cum prea mult să dorm.
Dar somn îmi e, și-mi pare el răscruce,
De atât nesomn mă simt bătrân,
Insomnia-mi e ca și o cruce
Ce, ducând-o, veghetor rămân.
Nu pot dormi aici, cu-atâta pază,
Prea multe simt și noaptea-mi este zi,
Nu știu pe cine somnu-mi deranjează,
Și ce ar fi de aș putea dormi...
Stau iarăși treaz, și-n ochi am praf de zgură,
Ca orbul caut drumuri înspre cer,
Cu noaptea-n gând și o țigară-n gură
Încerc să mă accept, încerc să sper.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu