Cât mai avem, iubito, de trăit
Această viață ce deja se schimbă
Și care, încă, prin idei ne plimbă,
Știind că altă vreme a venit?
Te-ntreb acum și nu aștept răspuns,
Că mi-ești deja răspuns la întrebare,
Pentru a ști ce-nseamnă o-ntâmplare,
Firesc și, totodată, de ajuns.
Cuvântul spus e încă necesar
În lumea ce depinde de vorbire,
Și-n care toți vorbesc despre iubire
Dar de trăirea ei nu au habar.
Trăim, noi doi, într-un cuvânt făcut
Să fie faptă plină de dorință,
Să fie împăcare și voință
În clar consens cu-n viitor trecut.
Și-n contrasens cu gândul limitat
Ne regăsim mereu la ceas de seară,
Când, luminării, lacrima de ceară
Îi este martor neintimidat.
Cuvinte mari, acum, când se tot spun,
Nu vreau să-ți spun, o iau pe altă parte,
E chiar normal, venind dinspre departe,
Să văd mai bine, ce e rău ori bun.
Și-ajung așa, prin cumul de-ntrebări,
Să nu vorbesc, ci doar să-mi am în minte
Îndemnuri ce, transpuse în cuvinte,
S-ar spune că-s dorințe sau chemări.
Ce suntem noi, încet, încet, e clar,
Și se arată clipei orice faptă...
Iar spusa ta, de multe ori în șoaptă
Vieții va fi blazon și corolar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu