Eu tac, și tac, și, iarăși, încă tac...
Dar nu o fac voit, cu bună știință,
Nici eu nu înțeleg de ce o fac,
De-mi e în obicei sau doar tendință...
Pot să îmi fac destule judecăți,
Să folosesc tot felul de repere,
Să rup ideea-n multele-i bucăți,
Dar tot ajung în valuri de tăcere.
Nu stau ascuns, n-am cum să stau ascuns,
Doar exersez o viață după moarte,
Când nu voi fi să dau măcar răspuns
Celor ce azi mă vor în altă parte.
Mai am și eu motive, din trecut,
Din ceea ce e azi a lui urmare,
Sau urme de trăiri ce m-au durut,
Și mă voiau căzut în disperare.
În vers vorbesc, așa mai multe spun,
Dar nu oricui i-e dat să înțeleagă,
De ce, și cum, adun și tot adun
Fărâmele, ce-ncet, încet, se leagă.
Tac și firesc... sunt foarte obosit
Vorbind cu cei ce-aud dar nu ascultă,
Tot încercând să fiu mai explicit
Să nu-mi ia vorba simplă ca insultă.
Multe se văd, ușor sau foarte greu,
În râsul meu apar mereu motive,
Dar multe știe numai Dumnezeu,
Căci multe sunt, prin el, imperative.
Tăcerii-i sunt părtaș și-i sunt făptaș,
Și-o simt ca pe procesul de conștiință
Ce-mi pune viața pe un nou făgaș
Cu ancore-n credință și în știință.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu