Mi-e cuvântul astăzi prea puţin,
Să îţi spun simţirea-mi despre tine,
Mă gândesc de-i drept să mă abţin,
Sau de a-ţi vorbi ar fi mai bine.
Parcă nici nu pot, cumva, să cred
Că îmi eşti acum ieşită-n cale,
Gânduri şi idei se tot succed,
Mult prea mult, sau prea puţin, reale.
Mă întreb de unde-ai apărut,
Din prezent sau doar din altă viaţă,
Dintr-un timp ce ni-i comun trecut
Sau e umbra unui val de ceaţă?
Numele ţi-l spun şi-mi e uşor
Să-ţi pricep, ca şi motiv, privirea
Ce-ntr-un fel se-arată tuturor
Când ţi-ascunzi, sub ea, voit, pornirea.
Stau şi te privesc şi nu ştiu când
Ţi-am mai spus că eşti, prin tot, divină
Că îmi iei al neputinţei gând
Ca să-mi pierd trăirea în rutină.
Depărtări, în umbre, ne mai ţin
Şi ne duc pe drumuri neştiute,
Ca, uitând încrederea-n destin,
Să visăm şi vrute, şi nevrute.
Îmi găseşti un gând pe care-l scriu
Gând ce-l ai în pasul de pornire,
Şi te-ntrebi de cum mi-e dat să ştiu
Că îţi cauţi drum întru menire.
Nu am timp de-aţi spune explicit,
Uneori nici eu nu ştiu prea bine,
Însă cred: voi-vei dăruit
Gândul că-ntr-o zi poţi fi cu mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu