Nu te cunosc, dar ştiu că eşti frumoasă...
Gânduri mă bat tăcerea să-mi opresc,
Să-ţi spun de ce şi cum mă tot apasă
Dându-mi porunci, cumva, să te găsesc!
Mi-e însă greu să-ncerc a mă convinge
Cuvântul să îl las puţin şi gol,
Că o dorinţă tainică mă-nvinge
Şi-l las, în vers ştrengar, să fie sol.
De multe ori, priviri, voit fugare,
Mă duc spre clipe care, ştiu, vor fi,
Încorsetat de fusele orare
Ce definesc, alftel, oricare zi.
Nu te cunosc, îmi spun... nu-i o minciună,
Nici nu e gând de drum ocolitor,
Însă nu ştiu de ce plătesc arvună
Unor idei ce vin din viitor.
Teamă îmi e şi-i o reală teamă,
Că vei voi, cândva, să înţelegi,
Visări ce azi nu le prea iei în seamă,
Prea mult ţinând la ale lumii legi.
Stând tot pe loc, în grabă timpul trece,
Şi graba lui va fi să o-mprumuţi,
Îmi vei veni, vrând a- ţi petrece
Ani care vin şi ne vor fi trecuţi.
Nu te cunosc... dar ziua care următoare
Se face pas ce pune un hotar
Între ce-a fost, un timp lipsit de soare,
Şi orizontul pur, senin şi clar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu