Ce-ţi dă putere, însă şi durere,
Şi sceptrul unui veşnic legământ
Între voinţă şi firească vrere.
Pas minunat, deşi, îţi spui, târziu,
S-a vrut lăsat, din tine, să apară,
La vremea când firescul cenuşiu
Vroia să ştie că e dat să doară.
Fără să vrei te-ai pus pe primul loc,
Şi-ai pus repere, borne şi hotare,
Clipei dorite de a fi un joc,
Faptă reală, mare sărbătoare.
Eşti unica femeie-n care cred
Că pot găsi ce-a fost să îmi lipsească,
Ceea ce-mi dă o cale să acced
Într-o trăire pură, omenească.
Cununa unui rost, măreţ, dar greu,
A trebuit, acum, s-o laşi văzută,
Şi vei purta-o, de acum, mereu,
La pas mergând spre ultima redută.
Ani peste noi, în grabă au trecut,
Văd azi c-au fost o lungă rătăcire,
În care mult prea multe am văzut,
Robindu-mă căderii-n amăgire.
Eşti unica femeie... nici nu ştii
Că-ţi sunt dator întreaga-mi libertate,
Că-n tine totdeauna întârzii,
Dorindu-mi, chiar mai mult, dacă se poate.
În fiecare clipă mă aştept
Să te găsesc dorindu-ţi dăruirea,
Dorindu-ţi întru totul să m-accept,
Să-mi las, fără de măşti, mereu, pornirea.
Prin chiar dorinţa ta mă simt că sunt
Foc reaprins de-o unică scânteie,
Un tot întreg, nu doar un amănunt,
Redefinit de-o unică femeie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu