Ce timp era... Eu îmi aduc aminte,
Iarna aceea cu zăpezi polare,
Când palma-ţi strânsă ocrotea cuvinte
Şi multe primăveri de aşteptare.
Cuvintele-s prin cărţi poveşti banale,
Multe vorbesc dar nu îşi au puterea
De-a readuce, sufletelor goale,
Motiv de a cunoaşte mângâierea.
În faţa ta îngenunchez o viaţă,
Un adevăr îţi spun, te rog să crezi,
Că vin din rătăciri prin nori şi ceaţă,
Urmele ei poţi încă să le vezi.
Ai apărut atunci, ca o magie,
Când căutai prin lumea de idei
Şi murmurai aceeaşi poezie
Despre greşeli făcute de femei.
De frig, cuvinte risipeai puţine,
Însă-mi spuneai tot ce vroiai să spui
Şi-nţelegeam, uşor, că e mai bine
Să fiu părtaş la umbletu-ţi haihui.
N-aveam nici unde să ne fim aproape,
Nici timp n-aveam de gânduri de altfel,
Frigu-ncerca mereu să-ngheţe ape
Ştiind că temeri mari aveau de el.
Palma deschisă a deschis şi cartea
Scriindu-ţi, pas cu pas, numele-ntreg,
Ca să-mi alungi, pe totdeauna, moartea,
Cu nemurirea, liber, să mă leg.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu