Fără de boli de trup, ci doar de gând,
Bătându-şi drumul dinspre deal spre vale,
Râde amar, vorbeşte rar, plângând.
Şi uneori se-aşează lângă mine,
În scurtu-i timp ce-l scoate din coşmar,
Şi-mi zice că nici mie nu mi-e bine,
Că zbaterea-mi e multă şi-n zadar.
Nebunul, care şade-n fața mea,
Şi-mi dă parcă-ntrebărilor răspuns,
Mă-ntreb cum poate, întru tot, vedea
Ce eu nu las vederii-ndeajuns...
Mă tot îndeamnă să nu iau în seamă,
Cuvintele ce vor să aibă preţ,
Al celor ce, pe faţă mă aclamă,
Dar mă privesc, prin spate, cu dispreţ.
Să-i las să spună ce-or voi să spună,
Ca să rămân macar cel ce am fost,
Să-i las să-mi pună, de vor vrea, cunună,
Mascându-mă ca iepurele prost.
Firesc e-acum să mă comport așa,
Să se-nţeleagă totul în alt fel,
Podiumul lumii e de mucava,
De n-ai modele nu poţi fi model...
Să fiu atent, cu maximă prudenţă,
Să-mi retuşez pornirea cu elan,
Că-s acuzat, oricum, de indecenţă
Neacceptând un rol de curtezan.
Uitând de sensuri, să numesc reformă
Absurdul pus în rang necuvenit,
Oricâte-aş şti, să tac, măcar de formă,
Ca să arăt că sunt, cum vrea, smerit.
Gându-l îndeamnă iarăşi a pleca,
Pe drumul dinspre vale înspre deal,
Nu-mi lasă timp, măcar a-l întreba,
Ceva, orice, banal sau nebanal.
Dar vorbele îi sunt întru dreptate,
Că azi trăim normat prin nişte legi
În care lanţul e o libertate
Pe care, om fiind, nu poţi s-o negi.
Din gura lui cinstită vorbă cade...
Cum să mai zic acum "bietul de el"?
Că el, chiar cu gândirea-n episoade,
Nu se înşeală, însă eu mă-nşel.
Mai multă claritate de-aş avea,
Tot n-aş putea mai bine să numesc,
Ceea ce el, trăind în lumea sa,
Vede, real, absurdul ce-l trăiesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu