Divina datorie

În numele a ce? Cu ce putere?
Cum oare-n lumea-aceasta s-a ajuns,
Să fim catalogaţi de o părere
A celor ce ies noaptea, pe ascuns,
Din mult prea neştiutele unghere?

Vor frica să ne-o bage până-n oase,
Aşa cum ei îşi bagă mintea-n spirt,
Însă li-i frică-n pace să ne lase,
Că pentru ei teroarea e un flirt,
Văzând pe toţi făcuţi din terciuri joase.

Priviţi-l dar, arată omeneşte
Cu fălcile ce sprijină un blid,
Analfabetul care dăscăleşte,
Şi sâsâie ca şarpele, perfid,
Când mâna pe orice-i se face cleşte?

Aşa-s neterminaţii ce termină
Acest popor de care n-au habar,
Dispreţuind a cărţilor lumină,
Cu sticle-n ochi şi arme-n buzunar,
Şi geanta de dosare pururi plină.

Ei nu-nţeleg nici râsul şi nici plânsul,
În întrebări sunt de un crunt absurd,
Că nici un geniu n-ar găsi răspunsul,
Cum să vorbească mutul celui surd
De orbul ce scrutează necuprinsul.

Greu nenoroc ni i-a adus în cale
Ca să ne ia, ori să ne strice tot,
Coroborând motive sociale
Cu crezul lor că neamu-i idiot
Când nu-s văzuţi modele ideale.

Cu scop precis, linguşitor, imită,
Pe cei ce-i cred că-s, din principiu, sus,
Că tocmai acel sus le e ispită
Şi-l au motiv de a râvni, în plus,
La viaţa, de se poate, infinită.

Unii ne-au spus să stăm în frig, în casă,
Alții ne-au pus lozinci să învăţăm,
Iar când ne-au luat şi pâinea de pe masă
Ne buchiseau din cărţi că progresăm
Şi bunăstarea e la ea acasă.

În numele a ce? Şi pentru cine,
Suntem etichetaţi ca buni ori răi?
De ce scânteia arderii divine
Adună turme de turbaţi dulăi
Ce spun că e a lor, că le-aparţine?

Nu li-i ruşine, nici o remuşcare
Că mintea-şi au în colţ de cap rotund,
Că văd ciolanul singura mâncare,
Şi pentru ea încep să dea din fund,
Şi pentru ea oricât pot să omoare.

Credinţă n-au, au idol secărica,
Sunt, între ei, la un pahar amici,
Schimbând opinii cum să crească frica
Şi noi să credem că suntem prea mici,
Asemenea cu viermii sau furnica.

Chiar şi privirii noastre stau de pază
Muşcând-o veninos din când în când,
Iar ochii de durere lăcrimează,
Şi mintea slab vederi nesuportând,
De forfotă, ajunge de cedează.

Duşman de moarte văd a fi cultura,
Iar cel ce scrie-i mare criminal
Ce merită, fără-ndurare, ura,
Printr-un program măreţ, naţional,
Ca să le-nchidă, pe vecie, gura.

Însă datori suntem, de-i rău sau bine,
Cât dat ne este viaţa s-o avem,
Să ştim că integral ne aparţine,
Că nu-i robită cruntului blestem
De-a accepta o ţară în ruine.

Încă avem, aşa cum e, o ţară
Şi chiar în contra lor o vom avea,
Că Dumnezeu n-o va lăsa să moară
Dacă de proşti voi-vom a scăpa,
Şi de acei ce, suflet au, de fiară.

Avem, uniţi puterea cea mai mare
De-a ocroti o floare de-a-nflorit,
Chiar dacă toată lumea e-n schimbare
Să nu dormim când nu e de dormit,
Suntem datori, noi toţi, şi fiecare.

N-avem motiv să lăudam minciuna
Să ne ieşim, pe placul ei, din minţi,
Că datoria noastră-i numai una,
La fii să dăm, ce-am luat de la părinţi,
O ţară, de români, pe totdeauna.

În numele a ce? Şi pentru cine?
Şi pentru care nelumeşti puteri,
Să acceptăm o ţară de ruine,
O viaţă-n neputinţe şi dureri,
Şi stingerea scânteilor divine?