Motiv de carte

De-ar fi să-mi spui că vii în miez de noapte
N-aş zice vreodată să nu vii,
Ba chiar te-aş îndemna cu gând de fapte
Să nu te-abaţi din drum, să nu-ntârzii.

Acelaşi gând din ultima chemare
Ce nu-mi lăsa motive să m-ascund,
Va fi, din nou, motiv de întâmplare
Ca să mă simţi neobosit, profund.

Mereu, mereu, o ploaie de dorinţe
Se va voi un clar consens de rod,
Dând fanteziei rosturi şi tendințe
De podium ori de simplu eşafod.

În ochii tăi se vor aprinde stele
Să pot ţinti al clipei ţel sublim,
Când, liberi de extremele rebele,
Uniţi, în trupul tău, va fi să fim.

Te vei dori un vers de poezie
Înscris firesc în pântecu-ţi flămând,
Spre a-l păstra-n deplina-i frenezie
Ca adevăr al unui ultim gând.

Şi am să scriu, la fel, fără de grabă,
Dând literei şi un contur rotund,
Iar tu, punând accente pe silabă,
Vei spune cât şi unde să pătrund.

Cu adevăru-n faţă, în veţtminte
N-ai să doreţti deloc să te mai ştii,
Ca poeziei tu să-i dai cuvinte
Voind o carte-ntreagă să devii.

Colateral şi indirect

N-am vrut să fiu, o viaţă, mediocru,
Lipsindu-mi chiar motivul de vorbire,
Ca cel ce vede galbenul un ocru
Când e umbrit de-a nopţii strălucire.

Am adunat mereu, mereu, idei
Să pot avea principii desluşite,
Când fi-vă să devin chiar eu temei
Al unor întâmplări predefinte.

Am şi trecut cu pasul prin noroi
Şi m-am spălat în copcile de gheaţă
Ce-mi aminteau de vremurile noi
Şi de croirea drumului prin viaţă.

Iluziei n-am vrut să-i las contur,
Ştiind-o ca tărâm de falsitate,
Patetică prin rolul ei obscur
De-a fi, ca adevăr, doar jumătate.

Şi-a fost ceva ce m-a determinat,
Să fug de presupuneri fără frică,
Lăsând orgoliul trist, sau enervat,
Că-şi are elocvenţa mult prea mică.

La porţi închise, noaptea, am bătut,
Fără să cred că nu se pot deschide,
Chiar dacă sunt un ins necunoscut
Celor ce cred în neamuri sau partide.

Când limita părea a fi un prag,
Păzit de îndoieli cu străşnicie,
N-aveam nici un motiv să mă retrag,
Să-l trec, simţeam, că-l am ca datorie.

Nici azi nu vreau să am un alt reper
Văzut ca limitare omenească,
Cât pot să văd că stelele pe cer
N-au limitări mereu să strălucească.

Întrebări de amintiri

Ce-ţi aminteşti, cumva, frumoasă doamnă,
Din vremea când, desculţă, pe poteci
Fugeai grăbită spre fireasca toamnă
Cu tine alegându-ţi să te-ntreci?

Pe unde-ţi este vremea de-altă dată,
De care rar vorbeşti, şi la trecut,
Când de idei te-ai tot lăsat curtată
Spunându-ţi că nimic n-ai de pierdut?

Te văd cum stai cu tâmplele pe masă,
Luându-ţi faptele, la rost, pe rând,
Şi-ţi spui că nu mai eşti frumoasă
Aşa cum te-ai dorit, mereu, în gând.

Ai dat cu pietre, te-au lovit cu pietre,
Şi ai căzut crezând că te ridici,
Trasând cu inegale diametre
Aure strâmbe oamenilor mici.

Te vezi acum a faptelor urmare,
Mirată că-ţi e greu să înţelegi
Lipsa dorinţei, lipsa de-mpăcare
Şi adevărul unor multe legi...

De-ar fi să te mai naşti încă o dată,
Te-ntrebi de dat ţi-ar fi să mai greşeşti,
Ca să te ştii cu toate împăcată,
Chiar cu ideea soartei femeieşti?...

Scriu poezii...

Scriu poezii când noaptea este tristă,
Şi chiar pereţii-i văd şi trişti, şi goi,
Iar poezia-mi este o batistă
Să şterg o lacrimă... mi-e dor de noi!

Scriu poezii să evadez din mine
Să caut vremuri ce se pierd prin timp,
Când prea acut îmi este dor de tine
Şi depărtarea parcă-i anotimp!

Scriu poezii pe lacrima de rouă
Când ştiu de noapte doar în zori de zi,
Şi-nvăţ a fi cel împărţit în două
De chiar dorinţa mea de a muri.

Scriu poezii când sufletul îmi plânge
Şi gândul nu mai vrea să stea pe loc,
Şi scriu cu lacrimi diluate-n sânge,
Aşa cum vin cuvintele, ad-hoc.

Scriu poezii când multele-mi dorinţe
Le văd mai mult ca pe un gând ucis,
Prinzând a se deda la suferinţe,
Şi-a căuta mereu un drum închis.

Scriu poezii şi scrisu-nsângerează
Extremele ce vin cu mari idei
Că, nimeni, adevări nu păstrează,
Considerate-a fi fără temei.

Scriu poezii când viața îmi arată
Că nu sunt totdeauna realist
Că mintea mi-este-n gânduri îngropată
Uitând, de fapt, că eu, gândind, exist.

Scriu poezii... atât e tot ce-aş spune
De-aş fi luat, de oameni, la-ntrebări,
Oricât de multe ei ar presupune
Şi cât de multe ar avea urmări.

Recursul de rebel

Fac iar recurs la dreptul la uitare,
Chiar vreau acum, total, definitiv,
Să vină şi această condamnare
De-a nu mai fi dorinţei laitmotiv.

Îmi arzi mocnit în suflet, clipe grele
De jar încins, mă mistuie hain,
Mutându-mi gândul într-un praf de stele
Împrăştiat de-al dorului suspin.

Te-ai vrut să fii, prin cumul de accente,
O fantezie cu motiv subtil,
Lipsită de extreme inocinte
Ce fac din clipa nopţii un exil.

Şi chiar ai fost, cu bune şi cu rele,
Un adevăr ce nu îl neg, nicicum,
Iertarea-mi de pornirile rebele
Ce-n tine ajungeam să le consum.

Încă nu am puteri spre a-nţelege
De-a fost şi necesar, şi oportun,
Să am firescul drept de a alege
Spunând că ceva a fost rău sau bun.

Fac un recurs pe legi ce nu sunt scrise,
Pentru acei, ca mine rătăciţi,
Printr-un abuz de sensuri compromise,
În lumea-n care mulţi par ţintuiţi...

Orice-i firesc, cu bune şi cu rele
Stă mărturie timpului finit
În care chiar ideile rebele
Se vor destin şi adevăr menit.

Uitând să mă bazez pe întâmplare
Am devenit un om privind în gol,
Un om ce vede până-n depărtare
Dar mai nimic din tot ce-i dă ocol.

Fac un recurs... Instanţelor supreme
Le cer o judecată de altfel
Să nu mai am motive de-a mă teme
Că pot să fiu mai mult decât rebel.

Fuga prin iluzie

Ai dispărut şi lumea-mi este goală,
E cerul meu de-a dreptu-ntunecat,
Atâtea gânduri vin şi dau năvală,
Simt viaţa că mi-e scoasă la mezat...

O fugă niciodată nu-i o luptă,
Nici chiar când lupta e fără motiv,
Ea e doar coborârea prea abruptă
Pe panta unui trai figurativ.

Sufletul cioburi ascuţite ninge,
Iar soarele coboară-n asfinţit,
Speranţa e un foc ce brusc se stinge,
Iar tu doar o femeie ce-a minţit.

Vorbeai de zbor, de vise-mplinitoare...
De-un tren în care totu-nseamnă doi...
Dar cum nimic nu este nou sub soare
Iubirea ta e-o armă... şi război.

Ai dispărut printre idei meschine
Şi te-ai ascuns sub fald de depărtări
Spunând ceva... că te ascunzi de mine,
Dar şi de rostul altor întâmplări.

Refrenul e o placă zgârâiată
Prin desfrânarea unui gând obscur
Ce ţi-a venit când te-ai lăsat purtată
Spre ceea ce tu vezi fără cusur.

Te-ai vrut având destin la repezeală,
Chiar te credeai dulceaţă de pelin...
Plecarea ta e semnul de-nvoială
Cu rolul unui simplu manechin.

Ai dispărut... Ai drum doar înainte,
Cândva regretul îţi va fi un adăpost
Ca să te-ntrebi, cu lipsă de cuvinte,
De ce-ai văzut plecarea ca şi rost.

Radicalul terminus

Ţi-i iarăşi viața-n cumpeni şi răscruci,
Nori de furtună, cruntă, se adună,
Nici nu mai ştii pe unde s-o apuci
Să dai de-o zi cu semn de vreme bună.

Iluziei de-o clipă te-ai predat,
Uitând să te fereşti de nori cu ceaţă,
Şi ai ajuns, orice ai fi sperat
Să vezi lumina doar prin copci de gheaţă.

Urcarea ţi-ai voit-o ca avânt
Spre trecerea de praguri neştiute,
Crezând, necugetat, de vorbe-n vânt
Împleticite, vrute şi nevrute.

Azi nu mai ai o cale spre-napoi,
Şi nu mai ai nici drum spre înainte,
Că noutatea clipei de apoi
Nu îţi mai poate fi concretă-n minte.

Printre regrete gându-ţi stă ascuns,
Împovărat de sensuri revanşarde,
Neacceptâd că-i este de ajuns
Scânteia ce trăiri uitate arde.

E imposibil gândul iertător
A ceea ce-ţi e clar că nu se iartă,
A ceea ce e prea revoltător,
Deschizător mereu de altă ceartă.

Nici o idee nu-şi mai are rost,
Nici nu încap cu totul în cuvinte,
Ceea ce-a fost rămâne doar c-a fost,
Doar prin schimbări poţi merge înainte.

Te tot întrebi dacă există leac
Acestei stări de pierdere de vreme,
Dorindu-ţi mult să nu mai faci pe plac
Iluziei că nu mai sunt probleme.

Ţi-am spus de mult, e iarăşi relevant
Motivul de-a trăi, din nou, o noapte,
Prin care vei trimite în neant
Gânduri rebele, nevoite fapte...

Intermezzo in destin

Noroc destinul a uitat să-mi pună,
Tristeţea este rochia de bal
Cuvintelor ce vor, cumva să spună,
Că în derivă sunt şi-aş vrea la mal.

Boabe de rouă mi se sparg sub gene,
Când temerea nu pot să o alung,
Văzând cum norii vin, mereu, alene
Şi nu mai am dorinţe să-i alung.

Mă doare viaţa până la prăsele,
Văzând câte pustiuri am în jur,
Chiar dacă-mi urc privirea înspre stele,
Nu pot nega premiza de sperjur.

Am obosit şi sufletul îmi geme,
Tocmai de-aceea râd şi nu mă plâng,
Prea mult am vrut să uit de-a vieţii vreme,
Prea mult am vrut pe mine să mă-nfrâng.

Nori plumburii dansează... cerul ninge
Cenușa unui timp ce-l am pierdut,
Şi-arsura lor lumina vrea a-mi stinge,
Voindu-mă cu totul dispărut.

Prevedere de vedere

Lilianei

Privesc la tine... rochia n-ascunde
Ceea ce-mi este mie de văzut,
Un orizont ce tot se-ntrepătrunde
Cu ce va fi, din tot ce-a fost trecut.

Văd coapsele cu totul dezvelite,
Ca mărginiri de drum și clar reper
Înspre tărâmul marilor ispite
Și preumblarea viselor prin Cer.

Nu-i nici o umbră, ce s-ar vrea perfectă,
Care să-mi pună piedici, pe ascuns,
Chiar dacă și lumina-i incorectă
Spunându-mi că ce văd îmi e de-ajuns.

Sânii ți-i văd, chiar simt a lor savoare,
Plini de feblețea gândului profund
De-a fi ca rugăciunea-ncepătoare
Când gurii mi se dau și nu se-ascund.

Văd rochia... pe tine toată, goală,
Lăsându-ți sânii palmelor căuș,
Lăsându-mi-te fără de-ndoială
Că ne avem printr-un firesc retuș.

În ochii tăi văd stele oglindite
De ochii mei ce trupul tău îl văd
Când prin mișcări, de simțuri unduite,
Mă faci speranța vieții s-o-ntrevăd.

Deasupră-mi văd cum sânii mi se lasă
Motiv de gust și de extrem consens
Când peste pieptu-mi zvâcnetul i-apasă
Prin chiar esența pasului imens.

Și-n libertatea ta covârșitoare
Mă simt dorit însemn definitiv
Fiind verdict de clipă viitoare,
Ca termen, rezultant, imperativ.

Văd rochia, și văd că îți stă bine,
Dar și așa mi-e dat să văd mai mult,
Din noapte-n care numai eu cu tine
Vom defini contururi de tumult.

Repere inconcludente

Nu-ncercați să mă-nțelegeți,

n-are rost să așteptați

Să am altfel de principii,

să accept alte cutume,

Nu-s prefață, nu-s postfață,

nici nu-s pus mereu pe glume,

Sunt un om, ca orișicare,

chiar vă rog să mă uitați!

Dacă vă interesează

cine sunt și ce gândesc,

Nu mă puneți în tiparul

ce-l gândiți a fi măsură,

Ezitând a pune-n umbră

corelări de conjunctură

Ci veniți pe lângă mine

cum ar fi normal, firesc.

Despre fapte ale zilei

ce nu au nimic ascuns,

Nu mai căutați jaloane,

nu le faceți voi repere,

Puneți vorba-n întrebare,

puteți chiar orice a-mi cere,

Fără timpi, morți, de gândire

oricând vă voi da răspuns.

Când vorbiți de miezul nopții

dacă știți că tot nu dorm,

Nu vă aplecați spre pietre

ci priviți cerul cu stele,

Luați aminte la detalii,

la distanța dintre ele,

Ca, știind că vi-s aproape,

s-aveți timp de somn enorm.

Urmăriți-mă pe față,

n-o faceți prin interpuși,

Fiți, de vreți, mereu vederii

fie zi, ori fie noapte,

Ca s-aveți real detalii

chiar cuvintele-mi din șoapte,

Și să nu mai dați crezare

unor mincinoși supuși.

Până ce veți înțelege

ce-i ușor de înțeles

Nu priviți răstălmăcirea

ca metodă concludentă,

Încercați să-mi fiți aproape,

cu privirea mai atentă

Și cu mintea larg deschisă

înspre drumu-mi clar ales.

Conciși, complementari

Într-o vară, într-un miez de noapte,
Pe hotarul drumului nemers,
Ne-am lăsat, trăind idei și fapte,
A ne fi, noi doi, un univers.

Ne vrusesem drum cu scop anume,
Definindu-i sens și țel promis,
Ca uitând de viață și de lume
Să ne-avem motiv de rost și vis.

Învățând că timpul ne-aparține
N-am mai vrut să ni-l vedem trecut,
Hotărât păstrându-mă în tine
Ca și cum doar asta ai mai vrut.

Erai goală, fără de veștminte,
Tremurând de teamă și de dor...
Te priveam, nu mai avem cuvinte,
Trupu-ți îmi era ispitititor.

Nu mai existau deloc hotare,
Ne eram, îmbrățișați, uniți,
Adevăr de clară întâmplare
Prin redefinire regăsiți.

Dincolo de lacrimi și de vise,
De trecut lipsit de împliniri,
Timpul, cu reperele-i concise,
Ne-a fixat motive de-amintiri.

Timp furat ne-aveam spre drămuire,
Definit de-al viselor complot,
Prin complementara reunire
Spre a fi, de-a pururea, un tot.

Vom fi iar ai nopților de vară,
Îmi ești dar, cum dar atunci ți-am fost,
Ca să-ți scapi trecutul de povară
Și să-ți faci, în viitor, un rost.

Cu mine, de bine

Cu mine, spui, și-ai spus, că nu ți-e bine
Deși în mod paradoxal te enervezi,
Spunând că nu mai vrei să îmi cedezi,
Că locul cel dintâi îți aparține.

Iar uneori te pui la îndoială,
Pui la-ndoială faptele firești
Și îmi declari că nici nu mă iubești
În forma ce tu spui că-i ideală.

Prin umbre vechi te vrei acum descrisă,
Uitând de timp, ca minim amănunt,
Uitând de adevărul cel mai crunt
Că mi te-ai vrut, pentru vecii, promisă.

Și nu mai vezi departe, doar aproape
Concretului îi mai permiți idei,
Fiindu-i vieții, în prim-plan, temei,
Ca nu cumva controlului să-ți scape.

Dar fără mine nu îți este bine,
Nu poți să treci de-al dorului tumult,
Și, clipelor, când îți dorești mai mult
Le dai în dar doar simplele rutine.

Când ți se-arătă noaptea că-i reală
Și miezul ei ia formă de tipar,
Simți că firescul vieții calendar
Îți cere, despre treceri, socoteală.

Și-așa-ți aduci aminte, iar, de mine,
Gândindu-te că poți să îmi cedezi,
Uitând, prin fapte să te enervezi,
Că, totuși, doar cu mine-ți este bine.

Amprentă de tărâm

Sunt puntea către alt tărâm,
Cu pas deschizător de cale,
Pus ca amprentă-n caldarâm,
Contrând ideile morale.

Contrar ideii de proscris,
Chiar cu speranțele ucise,
Vă sunt, așa cum am promis,
Făuritor de-nalte vise.

Și sunt reper când, prin furtuni,
Uitați de zilele senine,
Crezând în ternele minuni
Întemeiate pe suspine.

Cu pasul meu, greu, apăsat,
Părând de multe ori agale,
Urme în urmă am lăsat
Să știți fugi de-a vieții vale.

Mereu veți ști că-s lângă voi,
Oricum ar fi să fie viața,
Ca vestitor de vremuri noi
Când voi vedeți în jur doar ceața.

Idee voi putea să fiu
Când veți găsi urmări în fapte,
Nemuritor, de-a pururi viu,
Văzut, simțit, în miez de noapte.

Și chiar când nu mă veți simți,
Cuprinși de-a vieții oboseală,
La voi, în vise, voi veni,
Ca să scăpați de îndoială.

Sunt lupul alb ce rar e întâlnit,
Ce nu stă locului o clipă
Și chiar de-i trist și nedormit
Nu-și simte viața în risipă.

Reper în nerăbdare

Îți sunt reper și piatră de-ncercare,
De la-nceput ți-am spus, am fost cinstit,
Ca drept mergând, știind să ai răbdare,
Golgota să o ai ca țel finit.

N-am pus, în nici un fel, la îndoială
Puterea-ți de-a-ntreba printr-un răspuns,
Însă știam că fără de migală
Răspunsul n-o să-ți fie de ajuns.

Te-am îndemnat, prin firea mea, la fapte
Croite pe tiparul omenesc,
La ceas de seară și în miez de noapte,
Și-n miez de zi, de-așa a fost firesc.

Ieșind din felul ordinii comune,
Ieșind din categoricul banal,
Voie ți-ai dat ideii de-a supune
Chiar și contrariul planului real.

A fost un tot, format din nopți și zile
În care n-aveai cum să nu-nțelegi
Că dincolo de întrebări subtile
Îți voi lăsa puterea să alegi.

Eu chiar știam c-ai să alegi în pripă,
Știam că n-ai să vrei să schimbi nimic,
Lăsând chiar și trăirea în risipă,
Numindu-mă un om cu rolu-i mic.

Găsit-ai calea ce-o credeai ușoară
Găsind plecarea drum normal, firesc,
Ca adevărul trist să nu te doară
Că-n tine eu, de-a pururi, dăinuiesc.

Dar totul e o nouă rătăcire,
Privești din nou un orizont suspect,
Ce-ți dă avânt de falsă tălmăcire
A simplului, firescului aspect.

Reperele, fără să știi, se schimbă,
Și-ai să te vezi, schimbată, în oglinzi
Ce nu vorbesc aceeași veche limbă
Și nu-ți mai dau motive să te-aprinzi.

N-ai să-nțelegi, n-ai să mai ai răbdare,
Cu neputința ta te vei lovi,
Că ea, punându-ți viața la-cercare
Va încerca mereu a te trezi.

Și-n zori de zi, o zi ce nu-i departe
Va fi să vezi un nor, răzleț, pe cer,
Ce îți va fi imbold și semn de carte
A ceea ce îți spun... Că sunt reper...

Ca piatră de-ncercare, într-o noapte,
Ce se va face noapte de hotar,
Leac îți voi fi, prin cumulul de fapte
Cu rol fixat de-al vieții calendar.

Apoi va fi întâia zi senină
Și-ntâia zi cu rost și cu temei,
Când n-ai să-ți mai găsești o altă vină
Simțind că ești femeie-ntre femei.