miercuri, 12 decembrie 2012

Cu tine, Doamne!

Cu tine, Doamne, eu vorbesc, când scriu
De ceea ce e rău sau este bine...
Şi Ţie-ţi mulţumesc... Îmi spui să ştiu
Că vremuri trec şi-o altă vreme vine!

Din scrisul meu, eu caut să-nţeleg
De ce nu merg direct, ca glonţu-n ţintă...
Şi chiar când unii-mi poruncesc să neg,
Mă-ntreb de ce preferă să se mintă!

Mi-e gândul dus, şi scriu ce-mi este dat...
Oricine poate pune la-ndoială,
Dar nu mă tem, spunând, nu-mi fac păcat,
Pe nimeni eu nu trag la socoteală.

Mi-e, Doamne, glasul stins, abia m-aud,
De-aceea poate n-o să se-nţeleagă...
Eu ştiu că adevărul este crud,
Dar singurul ce lasă viaţa-ntreagă.

Am fost trecut şi astăzi sunt prezent,
Şi pot să văd spre timpuri viitoare,
Şi nu mă simt deloc inconştient
Când spun că azi, fără de sens, se moare.

În întrebări mai stau, în zori de zi,
Când văd că toţi se zbat în ignoranţă,
Găsind un vag motiv de a trăi
O viaţă în absurd şi discrepanţă.

Cu tine, Doamne, eu vorbesc, şi scriu,
Cuvântul e alt tău, nu-mi aparţine...
Şi-mi e destul, de-ajuns îmi e că ştiu
Că vremuri trec şi-o altă vreme vine!

miercuri, 14 noiembrie 2012

Eu, al altei lumi

Eu vin din marea lume a tăcerii
În care nimeni n-are un alt nume
Şi nimeni nu se crede-a fi o lume
Purtând blazon excesele puterii.

E lumea-n care e-ndeajuns cuvântul
Ca toate să ia formă şi mărime,
Şi vorba nu e spusă cu asprime
Chiar dacă este grea ca şi pământul.

Eu vin din marea lume a tăcerii
În care nimeni nu îşi face nume
Dorindu-şi, pe de-asupra, un renume
Sau ranguri după o măsură-a vrerii.

E lumea-n care e-ndeajuns un gând
Ca muntele din loc să se urnească,
Furtuna, din senin, să se pornească,
Şi focul să-ncălzească nearzând.

Eu vin din marea lume a tăcerii
În care orice faptă-şi are nume,
Ori că sunt grele ori mărunte glume,
Ori crunte răzbunări ale durerii.

E lume-n care îndeajuns e visul
Ca faptele ascunse să se-arate,
Chiar şi acelea care par curate
Făcute să slujească compromisul.

Eu vin din marea lume a tăcerii
În care şi conturul e o formă
Nemărginită, într-un fel enormă,
Care sfidează-ncrederea părerii...

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Colind cu lumină

Lumină dar să fie, doar Lumină,
Să nu vă fie drumul stingherit,
Şi doar Lumina înspre voi să vină
Şi să-mpliniţi tot ceea ce-aţi dorit!

Şi nu uitaţi că vremea de schimbare
E la un pas şi ştiţi că vi-i sortit
Să faceţi pasul mare, cât mai mare,
Ca să aveţi destinul împlinit.

Şi nu uitaţi că lumea, în schimbare,
Va fi aşa cum este rostuit,
Să creadă toţi că e o întâmplare
Prin care spuse vechi s-au împlinit.

Lumină dar să fie, doar Lumină,
Destinul să vă fie împlinit,
Şi doar Lumină înspre voi să vină
Lumină, dar, din suflet, vă trimit!

marți, 30 octombrie 2012

Cu tine, prin tine

Marei Darie
Vorbesc cu tine şi îţi spun de toate,
Acolo, sus, e dat să ne-ntâlnim,
Ceea ce crezi acum că nu se poate
Vom fi... va fi... de noi n-o să fugim...

Şi-ţi spun... şi ştiu... stihii pe drum se-arată
Să-ţi spună să te-ntorci, că e normal...
Le ştiu că le-am văzut cândva, odată,
Când m-atrageau spre al pierii val...

Doar ţie-ţi spun ce altora n-aş spune,
Şi ai să ştii povestea-mi întru tot,
În tine, tot ce spun, o să se-adune,
Tu vei vorbi de eu n-am să mai pot...

Şi am să-ţi scriu de n-o să am puterea
Cuvântul să-mi auzi când îl rostesc,
Pe de-a întregul, nu doar ce îmi e vrerea,
Din tot ce-nseamnă traiu-mi omenesc...

Am aşeptat destul... pot încă-o viaţa,
Dar azi ni-i dat a fi înălţător,
Chiar dacă suflete se vând în piaţă
Eu ştiu, că-i dat, prin tine, să nu mor...

luni, 29 octombrie 2012

Scrisoare Dianei

De-aici, de unde sunt, din depărtare,
Spre cer privesc şi-l văd ca e-nnorat,
Şi-ţi scriu, fetiţa mea, când vei fi mare
Să ştii că de-am tăcut, nu te-am uitat.

Privirea mi se-nvârte printre stele,
De te-aş găsi... măcar să te privesc,
Eu ştiu că tu acum te joci cu ele
Şi trei Arhangheli jocul ţi-l păzesc...

Tu amintiri nu ai deloc cu mine,
Şi-i drept că nici nu spun ceea ce fac...
De-aş fi putut aş fi venit la tine...
N-am cum, fetiţa mea... De-aceea tac!

De-o fi s-apuc, cândva, o zi, o noapte,
Povestea vieţii mele am să-ţi spun,
Şi nu să plâng, sau, prefăcut, în şoapte,
Să crezi că doar cuvinte mari adun.

Am înţeles în felul meu ce-i viaţa,
N-am luat modele, n-am trăit supus,
Şi-a trebuit cu capul să sparg gheaţa
Ca să privesc nu-n jos, ci doar în sus...

Îţi scriu, din trista mea îndepărtare
Ceea ce cândva-n cărţi o să citeşti,
Să fii mereu frumoasă, să creşti mare
Şi tot ce-ţi vei dori să împlineşti.

În ziua-aceasta eu îţi sunt departe,
Şi pot să merg, cât dat îmi e, la pas,
Nici de-a visa frumos eu nu am parte...
Doar sufletul e tot ce mi-a rămas...

Acum în viaţa asta, eşti prea mică
Să pot măcar cu tine să vorbesc...
Să nu te temi, să nu îţi fie frică,
De spusa celor ce, prin spate doar, lovesc.

Azi sunt sărac, dar eu tot am puterea
Să nu mă ştiu un vierme, târâtor...
De voi pleca, eu n-am să-ţi las averea,
Dar numele-ţi va fi nemuritor.

Fetiţa mea, mă iartă… tac, dar scriu...
Să ştii că tatăl tău e încă viu...

duminică, 21 octombrie 2012

Drogul ca soluţie

De-acum Pământul ne va sta-mpotrivă
Şi ceru-ntreg, cu fiecare stea,
Nici ceasul nu-l putem întârzia,
Şi mersul ni-i, de-a dreptul, în derivă.

Norii pe cer stau în expectativă,
De-a coborî spre noi nu se îndură,
Şi fug în alte părţi de-atâta ură
Şi de iubirea ce-i doar narativă.

Din alte părţi ni-i grâul din colivă,
Nici vinul nu mai e precum era,
Iar Dunărea se-neacă-ncet în ea,
Chiar dacă peştii-ar vrea să-i stea-mpotrivă.

Trăim cu o dorinţă obsesivă
De-a face viaţa doar o amintire
Şi-a adormi-n totală nesimţire,
Drogaţi cu nepăsarea colectivă.

sâmbătă, 6 octombrie 2012

Sfârşit de rol

Iată-i timpul... trag în jos cortina,
Scena vieţii-mi este eşafod,
Nu mai am decât să sting lumina...
Nu mai sunt pe-al lumii calapod.

Sala este plină... mult prea plină,
Însă toţi vorbesc o limbă-a lor,
Spre-ntuneric fug, dar vor lumină...
Când n-o au, mă fac răspunzător...

Se întrec cu vorba dar, în fapte,
Trag de timp să treacă în zadar,
Replica, din rol, îngheaţă-n şoapte,
Eu mă simt strivit de calendar.

Trag cortina, azi deloc nu-mi pasă,
Că mă strigă unii să revin...
Vor uita... şi-abia ajunşi acasă
Spune-vor că sunt un arlechin.

O trag foarte jos, să nu se vadă
Că-n genunchi mă rog, ca în altar,
Să mai fiu văzut, ca om, pe stradă,
Nici nemuritor, nici avatar.

Nu mai pot nici eu să stau pe scenă
Şi să văd că unii-n gol privesc,
Întrebând de viaţa-mi e obscenă,
Nicidecum de traiu-mi omenesc.

Trag cortina, da, nu-i nici o glumă,
Mult prea multe vorbe-s de nimic,
Bunul simţ la asta se rezumă...
Plec, nu are rost să mă complic!

sâmbătă, 22 septembrie 2012

Vine toamna...

Iubito, uite, toamna vine... vine?
E-o toamnă cum nu ştiu să mai fi fost...
Tu pân-acum nici n-ai ştiut de mine...
Eu toamnei parcă nu-i mai văd un rost...

Spun toţi că vine azi, că vine mâine,
Eu însă nu o simt că ar veni...
Grăbeşte-te şi vino lângă mine...
Fără de noi şi toamna va muri...

Tu vii din vara ta, unde-i cădură,
Eu stau şi mă întreb de-o să albesc...
Nici ploile să vină nu se-ndură...
Hai, vino, să mă-nveţi să-ntineresc...

Acum un an, pe când pleca să doarmă,
Am dat de ştire că te-aş fi găsit...
Atunci minţeam... minciuna mea-i e armă...
Câţi oare cred că n-am îmbătrânit?

Şi va veni şi toamna, ştiu prea bine,
Întârzie cu un motiv şi cu un rost...
Şi va ploua... Dar am să fiu cu tine...
Ne vom avea... şi-n Cer un adăpost!

duminică, 16 septembrie 2012

Ieri... acum...

Virginiei
Din timp, de departe,
de mult, de demult,
spre tine venit-am...

Din nou este timpul,
eu ştiu că e vremea,
cât încă-i lumină, să ştim că ne-avem,
ca-n vremea aceea,
când,
fără de teamă,
priveam răsărituri
din vârf de-nălţimi,
şi nu se-ntâmplase,
alegerea tainei
prin care, acum, se pierde esenţa
luminii-n neanturi
şi omul se crede
stăpân absolut.

Sunt parte din lumea
ce prinsă-n vâltoare,
nimic nu mai vede,
mai mult se orbeşte,
spre umbre se-apleacă urechea ades.

Sunt partea ce nimeni
nu vrea să o vadă,
ce-i pune parafe
prin spate mereu.

Vorbesc de departe,
mai nimeni n-aude...

Câte-o privire,
mereu fugară,
vrea să-nţeleagă
timpuri ce vin,
fără a crede
că întâmplarea
e doar urmare
a faptelor vechi.

vineri, 7 septembrie 2012

Reveniri, la ceasul dimineţii

De unde vii, din care timp al vieţii?
Pe unde-ai fost, pe unde-ai rătăcit?
Din ce motiv, la ceasul dimineţii
Încă te caut undeva-n zenit?

Tu, totuşi, ştii că pasul dimineţii
Se vrea aşa cum e să fie dat,
Dar întârzii prin labirintul vieţii
Şi încă nu e totul întâmplat...

De unde vin, din care timp al vieţii?
Nici nu mai ştiu pe unde-am rătăcit,
Dar, uite-mă, la ceasul dimineţii,
În prag m-am aşezat şi-am adormit.

Ştiam, de mult, că dat îmi este vieţii
Să te privesc când lumii mă redai,
Şi-mbrăţişaţi, la ceasul dimineţii
Ne facem iarăşi drum, în doi, spre Rai...

De unde vii, din care timp al vieţii?
Din care orizont acum revin?
Din ce motiv, la ceasul dimineţii
Te-ntreb numai în gând, altfel m-abţin?

De-aici, din prag, din marginile vieţii,
Aştept răspunsul tău, de n-ai uitat,
Să pot să plec, la ceasul dimineţii,
Ori să te-aştept ca-n vremuri de-altădat’.

miercuri, 29 august 2012

Zi de om, azi

Bună dimineaţa... orele se scurg,
N-avem timp de viaţă, ziua e-n amurg.
Devenim ridicoli tot minţind sublim,
Mama ei de viaţă!... de ce mai trăim?

Chiar din prima clipă, de când ne-am născut,
Ne găsim în treabă, fabricăm trecut.
Cu ură, bezmetici, ne invidiem,
Prea puţine fapte nu ne sunt blestem.

Parcă grea pedeapsă singuri ne-am luat,
Să vânăm himere şi să fim vânat,
Căutăm iubirea când vrem să trăim
Însă nu desfacem pumnii şi lovim.

N-avem timp de viaţă, n-avem timp de noi,
Prin bani suntem totul, ei ne fac gunoi,
Dragostea-i doar urma unui ritual
Şi ea-i programată, fiind ceva banal.

“Bună dimineaţa!” mai mereu rostim,
Nu şi “Noapte bună!”, că deja dormim,
Stau, întreb şi cuget... vine acea zi
Când ne vom şti oameni şi ne vom iubi?

marți, 14 august 2012

Detalii insipide

De dincolo de toate,
de mărginiri deşarte,
Ne suntem noi ai noştri,
dar trupu-i efemer,
Venim dinspre departe,
plecăm înspre departe,
Trăim aici o clipă,
trăim pe veci în Cer!

Mai mult decât se ştie,
nici nu avem putere
Să fim ceea ce suntem,
ceea ce ne-ar fi dat,
Ne trecem cu nimicuri,
ne vrem mereu avere,
Iubirii îi dăm forme,
trăind-o deformat.

De tot ce nu se vede
deloc nu ne mai pasă,
Ne vindem de-i nevoie
spre a avea-mpliniri,
Să fim ştiuti de alţii
şi-o cât mai mare casă,
În care să ascundem
nevolnice trăiri.

De unde, până unde,
ni-i dată a fi viaţa
Când dincolo de poartă
simţim căderea-n gol,
Când n-avem orizonturi
şi ochii văd doar ceaţa
Ce nu se dă supusă
şi nu ni-i sub control?

Trăim închişi în cuşcă,
visând la libertatea
Pe care doar “nebunii”
şi “proştii” şi-o permit,
Ce-i ce-n realitate
n-au flexibilitatea
De-a crede că se poate
trăi un trai minţit.

Ne-am predispus la toate,
iertăm uşor minciuna,
Reinventat-am legea,
ni-i greu s-o împlinim,
De-ar fi Iisus să moară,
acum, ne-ar fi totuna,
Am fi, cumva în stare,
Cuvântu-i să-l hulim.

Eu încă stau pe gânduri
a nu ştiu câta oară,
Privind deriva lumii
ce unii o văd ţel,
Spre cei ce spun că urcă,
deşi mereu coboară,
Spre cei ce îşi pun mască,
servindu-se model.

Vorbesc câteodată
când mulţi mi-ar vrea tăcerea,
Şi spun oricum altceva
decât vor unii spus,
Dar îmi asum cuvântul
şi nu-mi ascund durerea
Că toţi slăvesc lumina
dar nu şi ce e Sus!

Se spun atâtea vorbe,
mimată e credinţa,
Pe om se pun accente
să-şi fie sieşi zeu,
Iar unii-şi cred voinţa
totuna cu conştiinţa,
Şi lumii se arată
trimişi de Dumnezeu.

Detalii insipide,
sunt bine relevate
Ca tot ce e esenţă
să treacă drept non-sens...
Mi-e dor de omul care
vrea sieşi libertate
Şi vrea, cu cel ce-i sieşi,
să fie în conses!

vineri, 10 august 2012

Ca altădat’, Marie!

Priveşte-mă! Când stau în faţa ta
Mi-s ochii duşi spre timpul viitor,
Spre ceea ce eu ştiu că s-ar putea
De azi, a fi, destin împlinitor.

Din drumul meu ce pare că-n neştire
Se prelungeşte mult şi-ntortocheat,
Eu m-am oprit... Îmi vii din amintire
Maria... Tu... Aceeaşi de-altădat’.

Din vremuri vechi, de prea puţini ştiute,
Când pe Pământ era la fel de rău,
Eu am plecat pe căi necunoscute,
Iar tu te-ai rătăcit de drumul tău.

Spre vremuri noi ce le-aşteptam să vină
Am învăţat ce-a fost de învăţat,
E timpul azi de a ieşi-n lumină
Nedespărţiţi, la fel ca altădat’.

Când suntem amândoi clădim o lume
În care gândul nu mai e ascuns,
O lume care, dacă-i dăm un nume,
Oricărei întrebări îi e răspuns.

S-au întâmplat atâtea-n vremi apuse
Atâtea deznădejdi ne-au încercat,
Cuvintele de-acum tu le ştii spuse,
Ţie, Marie, ca şi altădat’.

Priveşte-mă! Nu sunt deloc departe,
Ridică-ţi ochii, cerul e senin,
Nici-o furtună nu ne mai desparte,
De-ţi vrei trăirea vieţii-n sens deplin.

joi, 9 august 2012

Ceas ultim

Acel ce-am fost eu nu mai sunt de mult,
Dar nici nu pot să spun ceea ce sunt,
Acum, de gând chiar nu mai vreau s-ascult,
Sunt ultimii mei paşi pe-acest Pământ!

Mi-e câteodată dor de ce am fost,
Iar alteori spre timpuri noi m-avânt,
Nici nu mai ştiu de am sau nu un rost...
E ultimul meu drum pe-acest Pământ!

Mă cam grăbesc şi plec acum grăbit,
În spate se va spune că-s înfrânt,
Sau poate că-s un om ce-a-nnebunit,
Ştiind că pleacă de pe-acest Pământ!

Dar trebuie s-o fac, e prea târziu,
În jurul meu prea mulţi îşi fac mormânt,
Şi câte unii mie-mi fac sicriu...
Ce bucurii să am pe-acest Pământ?

E greu, e foarte greu, e tot mai greu...
Mai totu-i desuet, nimic nu-i sfânt,
Cum nu mai ştiu nici eu dacă sunt eu,
Fac ultimul meu drum pe-acest Pământ!

Şi plec încet, luând ce e de luat,
Tot ce se poate face-a fi cuvânt,
În urmă las trecutul întâmplat
Şi cei din urmă paşi pe-acest Pământ!

luni, 6 august 2012

Reverii finale

Se-ndepărtează noaptea, izgonită
De faptele ce-şi caută trăiri,
Din viaţa ce-i mereu mai înjosită
Şi risipită printre amintiri.

Se moare greu, se moare-n suferinţă,
Văzută-i boala ca ceva normal,
Minciuna se învaţă, e o ştiinţă,
Iubirea un cuvânt cu sens banal.

Văzut fiind ca o maşinărie
Ce are normative de consum,
Doar cel ce are-n spate-o garanţie
Poate spera că nu-i oprit din drum.

Iubirea-n forme tot mai pervertite,
Ca marfă, are preţ negociat,
Se vinde-n ambalaje poleite,
Cu trup cu tot, şi el preambalat.

Nici celor ce-au copii nu le mai pasă
Că de fac rău, copii lor plătesc,
Că lacrima şi semn şi urmă lasă
Când ştearsă nu-i de cei ce o pornesc.

Cât de curând, sătulă de minciună,
Lumina zilei ne va părasi,
Lumina, azi, nicicum nu ne e bună,
Ne dă de gol şi nu putem minţi.

Şi vieţuim o viaţă ipocrită
Trăirile în noi stau clandestin,
În Ceruri viaţa-i bine rostuită
Dar ne-o stricăm, puţin câte puţin.

Nici timpul nu aşteaptă, se scurtează,
Nu-i mai convine a mai sta pe loc,
Ştie prea bine cum şi ce urmează,
Nu se mai vrea motiv de nenoroc.

duminică, 5 august 2012

Azi, eu, tu, noi...

Ce-i omul azi? Un biet rătăcitor
ce-şi simte viaţa pusă la-ncercare,
ştiindu-se cobai al tuturor,
chiar hoţilor ce ies la drumul mare?
Un biet obiect ce-şi spune nesupus,
ce-şi spune că le poate mai pe toate...
Dar oare spune tot ce e de spus?
Dar ştie când îşi pune beţe-n roate.

Ce sunt eu azi? Un biet însingurat
ce-şi lasă viaţa dusă la-ntâmplare,
ştiind că încă nu s-a întâmplat
pasul pe prag, un pas final şi mare?
Un om văzut aşa cum e văzut,
ce-n trecerea ce-i oarecum firească,
există doar pentru c-a fost născut
cu drept restrâns ca viaţa să-şi trăiască?

Ce eşti tu azi? Un maxim, un suprem
ce-n fapte nu-i posibil să greşească
şi toate-i stau, de-a pururi, la cherem,
iar, dacă vrea, orice să se-mplinească?
Un tot ce are drepturi şi, firesc,
de viaţa altor oameni nu îi pasă,
chiar dacă mor ori dacă-nnebunesc,
chiar dacă n-au nimic, nicicând, pe masă?

Ce-nseamna noi? Un vechi, absurd, concept
ce azi e pus, voit, la îndoială
de cei ce tot vorbesc că drumul drept
e cel făcut sub semn de socoteală?
Când unu e văzut mai mult de doi
şi vorbe i se spun cu iz de slavă,
de ce să ştim că mai putem fi noi
cei ce nu pot ajunge o epavă?

Ce-i omul azi? Mai are ceva sfânt?
Mai este ceva altfel pe Pământ?
Un om de ce să moară şi-ar dori
Când singur pe Pământ se poate şti?

miercuri, 1 august 2012

Un om singur...

Un om singur, un om singur,
ăsta sunt şi nu mă tem,
Să-mi dau literei cuvântul
îmi e astăzi crez suprem,
Mă dezic de vorba lumii
ce mă vede-n fel şi chip,
Care crede că şi munţii
sunt palate de nisip.

Între felurite forme
ce, se văd, au un contur,
Caut să găsesc esenţa
a tot ceea ce-am în jur,
Pun accentul pe vocale
dar nu uit că totuşi ştiu
Că mai toate sunt lăsate,
cât mai mult pe mai târziu.

Sunt om singur, sunt om singur,
singur sunt, nu mă socot,
Şi-mi tot spun atâţia asta,
să le-o scot din cap nu pot,
Îi aud când se întreabă
cum şi pentru ce trăiesc,
Şi cum de-mi găsesc curajul
când vreau lumii să vorbesc?

Temători că ştiu prea multe,
temători de fapta lor,
Cei ce fug de adevăruri
dau de ştire c-am să mor,
Ori cu degetul arată
spre ceea ce m-ar dori,
Ei, cei care, în oglindă,
nici nu vor a se zări.

Un om singur, un om singur,
întrebări n-am cui să pun,
Timpul trece... bate gongul,
vine vremea, totuşi, spun
Când cuvântul va lua locul
a ceea ce-i azi normal,
Când esenţialitatea
deveni-va crez real.

Pun un pas ce bate pragul
ca să văd de ce-n-trecut
Unii m-au lovit cu pietre
şi mă tot vedeau căzut,
Şi se tot gândesc să-mi spună
ce deja eu ştiu c-au spus,
Ştiu şi eu, sunt un om singur,
dar mereu mă uit în sus.

sâmbătă, 21 iulie 2012

Scânteie şi foc

Laviniei
Hai, iubito, hai, degrabă,
nu ai vreme de pierdut,
Mie-mi este dor de viaţă,
ţie de un început,
Hai, grăbeşte-te, şi vino,
ne aşteaptă viaţa noastră,
Se grăbeşte, vezi tu, zorii,
bat la tine în fereastră.

Încă îmi trăiesc tăcerea,
şi în lung privesc pe drum,
Te aud că-ţi vrei plecarea,
ce te-ndeamnă: Hai, acum!
Despre cele neştiute
îţi întreabă aşteptarea,
Ori întreabă-ţi visul nopţii
ce deja ştie urmarea.

Ţi-aud gândul ce se zbate
fiind şi el nerăbdător
Să privească-n faţă fapta
drumului spre viitor,
Lasă-te, copilăreşte,
de orice prejudecată,
Lasă-ţi visul să-şi vrea rodul,
lasă-te de drum purtată.

Aminteşte-ţi noaptea-n care
mă vei şti şi te voi şti
Despre rostul întâmplării
ce-ndoieli va risipi,
Nu-ţi mai încerca răbdarea,
ce deja pusă-i pe ceartă,
Eu m-am împăcat cu viaţa,
şi, mă vezi, te-aştept la poartă.

Vino, hai, degrabă vino,
s-avem timp pentru-a trăi,
Timpul lung al nemuririi
ce ni-i dată a ne fi,
Eu sunt focul ce aşteaptă
să-l aprinzi, cu o scânteie,
Hai, grăbeşte, viaţa-ţi cere
să te-arăţi lumii, femeie...

joi, 12 iulie 2012

Căutări, spre dimineaţă

Eşti ultima privire ce o am
Când clipelor le caut somn de noapte
Ştiindu-te vieţii ca balsam,
Dorindu-te şi vis şi gând şi fapte.

Şi între miez de nopţi şi zori de zi
Timpului meu te vreau mereu ştiută
Spre a-ţi avea, spre seară, dărui
Trecuta zi cu totul împlinită.

Tot trec spre timp trecut din viitor
Şi mă opresc mereu, mereu la tine,
De tine doar îmi este veşnic dor,
Şi chiar ţi-as spune, nu mă pot abţine.

Chiar dacă dau o raită prin prezent,
Această lume simt că e săracă,
Mă simt cumva, chiar eu, că-s repetent,
Că-nvaţă doar spre moarte să se treacă.

Dar când apari, în zări, în depărtări
Îmi amintesc de ce-am venit prin lume,
Şi-aştept hotarul marii întâmplări
Ce vieţii-n mod real, îi va da nume.

Privirea-ntâie-mi eşti... nu ştii c-o am
Când ochii-mi trec spre razele de soare...
Ştiindu-te vieţii ca balsam...
Eternităţii, lacrima-mi de soare...

sâmbătă, 7 iulie 2012

Drumuri prin înstrăinare

De-atâta timp priveam în miez de noapte
Spre orizont să desluşesc lumini
Ce-ar fi putut să-mi spună care fapte
M-au tot trimis în lume, prin străini.

Din întrebări, răspunsuri şi dileme,
Din paşi bătuţi şi răsbătuţi pe loc,
Am învăţat că n-am de ce mă teme,
Că pot să trec prin apă şi prin foc.

La ceasul când se-mparte noaptea-n două
Şi timpul schimbă vârste-n calendar,
Eu vin să spun că-ncepe-o vreme nouă
De dincolo de-al gândului hotar.

De-atâta timp priveam, tăcut, în noapte
Să pot să văd bezmetice lumini
Când mă-ntrebam, mai mult plângând, în şoapte,
De ce mă simt purtând în sânge spini?

Şi tot ce spun se crede-a fi totuna
Şi câteodată pare ireal,
Că nu accept în nici un fel minciuna,
Că nu percep absurdul ca normal.

Ce-ar fi de spus las greu să se-nţeleagă
Deşi privesc mereu spre orizont,
Dar chiar şi când simt timpul că mă neagă
Nu dezertez, rămân pe-al vieţii front.

Veni-va iarna peste restul lumii,
Veni-vor vremuri grele peste toţi
Să mergem deci, este destul că unii
Bat pasu-n loc şi se tot vor roboţi.

marți, 3 iulie 2012

Plecare devreme

Oricâte poveşti mi s-ar spune,
Rămân cu-nţelesul întreg,
Eu nodul nu-l tai, ci-l dezleg,
Urmează şi vremuri mai bune!

Iar unii îmi spun că-i aiurea,
Legatul se face pe veci,
Sunt nopţile scurte şi reci,
Iar ziua se-aprinde pădurea.

Şi-i vremea când toate se-ntâmplă,
Când suflete mor sau decad,
Când apele fug de-al lor val
Şi-nfipte-s cuţite în tâmple.

E grea, tot mai grea aşteptarea
Când totul devine-nţeles,
Când viaţa e parcă-n regres,
Dorită fiind răzbunarea.

Mi-aduc în prezent amintirea
Absurdele fapte de azi
Şi-mi spun: “Eşti absurd de-ai să cazi!
Căderea nu-ţi e împlinirea!”

Departe de-aş fi ar fi bine,
Aproape de stau fac prăpăd,
Mi-i dat să spun tot, să prevăd
Că unii-şi doresc să dezbine.

Eu nu mai pot azi fi departe,
E lupta prea mare, e-n toi,
Spun unii c-ar fi chiar război,
Eu ştiu că ei merg înspre moarte.

Şi orice ar fi şi s-ar spune
Acum am curaj, nu mă tem,
De vorba ce parcă-i blestem
Când ard şi devin un tăciune.

Iar lumea trăieşte-n dileme,
În ură, desfrâu şi păcat,
Cuvântul degeaba e dat,
Şi nimeni nu-şi face probleme...

Eu trec spre plecarea-mi normală...
Nicicui nu mai dau socoteală...

joi, 28 iunie 2012

Nevoia de simplu

Avem nevoie doar de lucruri simple,
ne complicăm aiurea şi absurd,
nu mai lăsăm nimic să se întâmple
şi sufletul ni-l vrem şi mut şi surd.

Din vorbe dăm trecutului nuanţe
cu frica de-a trăi în mod normal,
şi-n focul morţii aruncăm speranţe,
şi doar spre moarte drumul ni-i real.

Paradoxal, privim spre mai departe,
întoarcerii nu-i dăm nicicum un rost,
deşi ni-i dat să ştim că orice moarte
redefineşte pe “va fi” prin ce “a fost”.

Avem în noi puterea de-a alege
să fim reali, să nu ne complicăm,
să nu minţim făcând minciuna lege,
iubirea s-o trăim, să n-o mimăm.

Ne naştem cu însemnul omeniei,
cu drumul drept, direct, pecetluit,
dar ne lăsăm prea mult robiţi mândriei,
călcând în contra sensului sortit.

În fuga spre himere arătate
de gândul tras de alţii în abis,
prăpastia arată că se poate
să facem precum spus-am şi-am promis.

Avem nevoie doar de lucruri simple
până acum ne-am complicat voit,
de-acum ştiut e tot ce-o să se-ntâmple,
e scris, e zis, e doar de împlinit.

marți, 26 iunie 2012

Privirii tale, noua carte

Privirea ta... ţi-o ştiu, şi ştiu, urmează
Să ţi-o privesc mereu în zori de zi,
Şi tu vei fi întâia zilei rază
Ce mie se doreşte-a se ivi!

Şi îmi vei fi însemn la ceas de seară,
Pentru a şti că timpul stă pe loc
Şi trece doar ca ziua să dispară
Şi nopţile să fie nopţi de foc!

Mi te-ai promis ca semn de împlinire
Să pot să am un drum de neoprit,
În lumea-n care totu-i amăgire
Putem fi noi, hotar de neclintit!

Privirea ta... ţi-o caut încă-odată,
Şi-n căutări te caut, să găsesc
A nopţii clipă, vie-nflăcărată,
Când eu, prin tine doar, mă nemuresc.

Oricât ar fi să plec în altă parte,
Trecuturi vechi spre tine mă trimit,
Ce-i scris se va-mplini... Încă o carte
Vom scrie noi... ţi-am spus şi n-am glumit!

sâmbătă, 23 iunie 2012

Pe aripile unui gând

Marei Darie
Unde fugi, în care lume
timpului îi dai contur?
Complotez cu întrebarea,
să-mi dea voie să te fur,
Pun un pas spre încă-odată,
învăţând că mersu-i mers,
Spre aproape de departe,
de-a dreptul, prin Univers!

Timpul vine cu răspunsuri,
dar tot caută răspuns
Întrebării ce întreabă
dacă este îndeajuns,
Şi se vrea trecut cu grabă
din prezent în viitor,
Încercând să-şi rostuiască
rostul lui împlinitor.

Redescopăr adevărul
printre sensuri şi cuvinte
Chiar văzându-i doar conturul
e un tot care nu minte,
Înzidesc zorii de ziuă
lângă timpul care vine
Asteptând grăbita clipă
care ştiu că ne-aparţine.

Orişiunde ar fi să ducă,
drumul are doar un sens,
Comploteză cu răspunsul
dat de marele consens,
Care vine să ne-arate
că ni-i dat să fim surprinşi,
Ca să fim învingătorii,
niciodată cei învinşi!

vineri, 15 iunie 2012

Totul, nicicum nimic

Şi toate trec... Nu-i vremea eu să mor
şi nici să cred că pot să fiu învins,
destinului şi vieţii-i sunt dator,
chiar dacă sunt, de-al fricii val, atins.

Nu stau să plâng, şi nici, absurd, nu râd,
şi nu mă zbat, şi nu mă enervez,
dar nu mă las să-mi fie chipul hâd,
că dat îmi e destinul să-l urmez.

Minciunii îi fac ştreang şi-i caut loc
să o arăt la toţi ce totuşi vor
să fiu, voit, cumva, subiect de troc,
sau poate doar o piesă de decor.

Nu fur nimic, iau doar ce e al meu,
deci nu sunt hoţ şi nici nu-mi fac păcat,
ce-mi este dat, mi-e dat de Dumnezeu,
şi-mi este dat pe veci să-mi fie dat.

Am spus şi spun şi nu-i nimic ascuns,
că nu îmi trece viaţa în zadar,
“nimic” e prea puţin, nu-mi e de-ajuns,
doar “totul” mi-e real şi necesar.

miercuri, 13 iunie 2012

Mereu pe faţă

Voi ce mă ştiţi... De unde să mai ştiţi
că sunt şi eu în lume trăitor...
Ceea ce-am fost abia vă amintiţi,
şi poate vă-ntrebaţi de ce nu mor?...

Trăiesc prin toate câte se ivesc
în drumul meu, de timp, cumva, uitat,
şi unii cred că poate-mbătrânesc,
şi-am să mă simt de viaţă apăsat.

Şi vă minţiţi... Prin spate mă vorbiţi,
dar vorbele pe voi mai mult vă dor,
că nu puteţi prea bine să dormiţi
şi nici să plângeţi nu vă e uşor.

De veghe stau şi nu să vă lovesc,
ci doar să tai ce trebuie tăiat,
să nu uitaţi că şi trăiţi firesc
departe de acei ce v-au furat.

Dar unde sunteţi azi să mai vorbiţi,
celui ce sunt... un om rătăcitor,
ce-l vreţi tăcut chiar dacă-l umiliţi,
lovindu-i răni ce ştiţi că încă-l dor?

Şi tac, şi-ascult... Când pietre mă lovesc
eu vă privesc... nimic nu s-a-ntâmplat...
rostesc o vorbă, nu să vă opresc,
ci să vă spun că totu-i minunat...

Eu voi trăi să văd că vă treziţi,
ştiind că vă voi fi de ajutor
când de regrete fi-ve-ţi chinuiţi,
simţindu-vă trecutul zdrobitor.

duminică, 10 iunie 2012

Să ne rugăm...

Laurei Matache
Să ne rugăm... Dar ce va fi să fie...
Va fi, căci nu e chip de-a fi oprit,
Din timpuri vechi, de prin copilărie,
Prezentul viitor ne e sortit!

Să ne rugăm... E totul la vedere,
Şi toate se vor fi un fapt real,
Ca deznădejde, poate chiar durere,
Ca trecere spre ceea ce-i normal.

Să ne rugăm... Să ne avem iertare
Pentru ce-am fost şi pentru ce a fost,
Ştiind că viaţa nu-i o întâmplare
Ce singură-şi clădeşte drum şi rost.

Să ne rugăm... De va fi zi sau noapte
Să nu ne stea în cale-al faptei scrum,
Chemându-ne în gând sau poate-n şoapte,
Că nu e timp de-a sta prea mult pe drum.

Să ne rugăm... Ştiind ce se întâmplă
În noi, cu noi, cu tot ce suntem noi,
Ca peste ani, stând tâmplă lângă tâmplă,
Să fim văzuţi noi doi şi amândoi.

Să ne rugăm... Trecutul, vezi, revine
Chiar dacă pare-a fi altceva, nou,
Spunând că port un adevăr în mine,
Spunând că-n tine porţi al lui ecou.

Să ne rugăm... De-acum e vremea noastră,
E vremea marii, nesperate, împliniri,
Lumina-ţi bate ţie la fereastră,
Lumina-mi bate mie în priviri.

joi, 24 mai 2012

Alergător prin viaţă

Alerg de-atâta timp... Şi nu mai ştiu
de mai găsesc cumva un drum spre viaţă,
sau doar mă zbat, dar rătăcesc prin ceaţă
şi mă mai mint o zi că-s încă viu.

Pe stradă merg să ştiu că pot păşi
dar simt că sunt cu totul în derivă,
şi simt că viaţa chiar e agresivă
când eu n-o vreau şi ea mă vrea trăi.

De-atâta timp o rog să-mi dea răgaz
măcar o zi şi-o noapte dintr-o lună,
să pot să cred că poate fi mai bună,
ca, adormind, să uit să mai fiu treaz.

Şi caut lumea-n care, unii spun,
că este loc destul pentru oricine,
că este loc şi pentru cei ca mine,
din rătăcirea vieţii să m-adun.

Şi-alerg, şi-alerg, mi-e greu să mă opresc
şi văd că nu m-ajută-mpotrivirea,
de parcă mi-ar fi dată nemurirea,
când unii cred că mor de mă lovesc.

Îmi e şi greu când ştiu c-ar fi uşor
de aş fugi când mulţi aşa ar face,
să poată să se bucure în pace,
chiar dacă-n jurul lor copiii mor!

Mi-a mai rămas s-alerg şi să constat
că frica-n jurul meu e tot mai mare
şi viaţa e călcată în picioare,
fiind privită doar ca un păcat.

Am obosit, sunt om, şi pot să spun
că vreau şi eu o linişte firească,
şi viaţa-n forma ei dumnezeiască
trăind şi ce e rău şi ce e bun.

marți, 15 mai 2012

Renaştere prin naştere

Din secundele pierdute
timpul nou se plămădeşte,
Se ascunde de-ntuneric,
spre lumină se grăbeşte,
Ca prin cel ce se va naşte
să dea vieţii altă formă,
Dându-i sens eternităţii
printr-o linişte enormă.

Vremuri noi, împlinitoare,
vin de mâine să se-arate,
Să redea consensul vieţii
prin zvâcniri spre libertate,
Vin orice le-ar fi-mpotrivă,
vin ştiindu-se dorite,
Risipind vorbele goale
şi rostiri nerostuite.

Întâmplase-va şi fapta
ce acum e-ntâmplătoare
Pentru cei ce cred că vorba
chiar de-i spusă mai şi moare,
Plânsul nu-i cel ce ucide,
plansul doar îl întăreşte
Pe acel ce-şi merge drumul
şi la greu nu se opreşte.

Când ne-am prins în hora vieţii
am făcut-o din conştiinţă,
Ştim de-o viaţă ce urmează,
doar ne vrem fără de ştiinţă,
Cel ce vine ştie drumul,
ştie că-i e dat să vină,
Cu a Cerului putere
să dea altor vieţi Lumină.

Zbateri mari stau împotrivă-i
şi chiar revărsări de ape
Înalţate peste maluri
de cei ce nu-l vor aproape,
Nori de păcură în flacări
i se vor a-i sta pe urme,
Dar nu-l pot opri să vină,
nici menirea să i-o curme.

Vremuri noi, de împlinire,
noi, ca oameni vom cunoaşte,
Într-o lume care moare
e ştiut că se va naşte,
Noi vom trece peste praguri
şi va fi să n-avem teamă,
Tu, prin el te vei renaşte
fiidu-i lui, de-a pururi mamă!

luni, 14 mai 2012

Legea cuvântului vieţii

Acum îmi este dată, culmea, mie,
Puterea de a fi dezlegător
De marea, nevăzuta, datorie
Ce, cât există, drept nu am să mor.

Cuvântu-i spus, doar fapta îl dezleagă,
Eu pot să spun doar dacă e destul,
Să fiu atent la fapta care leagă
Pe cel ce se arată nesătul.

La mine-n gând, la mine în conştinţă,
Stă timpul ce devine viitor,
Să fac ce cred şi, dacă-i cu putinţă,
Nimic din tot ce unii cred că vor.

Am fost dator... Ce-nseamnă datoria
Prea bine ştiu, şi ştiu cât am plătit,
Că m-am opus să nu-mi pătez mândria
Şi m-am opus, dar singur m-am lovit!

Ar fi uşor de ar putea iertarea
Să schimbe totul spre un alt real,
Sau, dacă ar putea, îndepărtarea
Să facă din absurd un mod normal.

O spusă-i spusă, dusă-i, nu revine,
Se va-ntâmpla ştiutul ce-a fost spus,
La timpul ei va face numai bine,
Dar numai rău de timpu-i a apus.

Nimic nu pot să fac, deşi nu-mi place,
Ceea ce-am dat, am dat şi am promis
Să fac orice, oricât, să nu am pace
Decât când viaţa fi-va paradis.

Fac unii legi şi spun că a lor lege
Aduce pentru om un trai mai bun,
Dar omului nu-i spun că poate-alege
Să fie nume propriu ori comun!

Şi nu mă mint... Nu vreau ca peste vreme
Să-mi fie dat să ştiu că am rămas
Dator, şi iar să am de ce mă teme,
Să trag din nou la fel cum am mai tras.

Nevoi aici de am, nu e totuna,
E important să îmi respect cuvântul,
Că fiind rostit e pentru totdeauna,
Cât va trăi şi Cerul şi Pământul.

Chiar dacă mor, rămâne datoria
De a o da ori de a o primi,
În Ceruri lege nu-i meschinăria,
Doar adevărul poate izbândi.

Şi, ce să fac, puterea îmi e dată,
Dar cum să schimb ce nu e de schimbat?
Las viaţă să devină întâmplată
Şi las să fie totul întâmplat.

duminică, 13 mai 2012

Prin luptă pentru viaţă

Nimic nu mă opreşte, merg în luptă,
De lupta-i tot ce este necesar,
De a reface viaţa, ce-a fost ruptă
De cei ce-o vor să treacă în zadar.

Oricum ar fi, oricine-ar fi să fie,
Nu-mi este teamă-n faţă-i să m-arăt,
Ca să priceapă că oricum se ştie
Cum trage vieţi de oameni îndărăt.

O luptă dreaptă nu-i... Se tot ascunde
În griji ce vor să aibă sens firesc,
Crezând că nimeni n-ar putea pătrunde
Acolo unde rosturi lâncezesc.

Sunt forme hâde, chipuri disperate,
Furate-n somn sau cine ştie când,
Care de-ar şti că şi altfel se poate
În ceruri ar fugi, pământ mâncând.

Şi lupta-i grea şi forma-i ticăloasă,
Nevinovaţii sunt întărâtaţi
Să pună mâna pe topor, pe coasă,
Lovind pe cei ce-i vor eliberaţi.

Şi bieţi copii... Ce sunt furaţi de viaţă
Şi învăţaţi să creadă-n “a urî”,
Ajung să fie ca o marfă-n piaţă,
Trăind apoi doar pentru-a se târî.

Nimic nu mă opreşte... merg în luptă
Şi lupt oricând de este necesar,
E viaţa, viaţă, ea, ce a fost ruptă
De cei ce-o vor să treacă în zadar.

luni, 7 mai 2012

Prin cuvinte spre apoi

Mi te-ai promis a mea... Nu se opreşte
Un carusel ce nu e de oprit,
Din simplul fapt că cineva-şi doreşte
De-a arăta ca voia-i s-a-mplinit.

Istorii vechi dau forma actuală
Esenţei pline de normal firesc,
Iar, Dumnezeu, de-i tras la socoteală
Pune un semn pe cei ce îl urăsc!

Eu am promis... Şi ce-am promis voi face,
Şi toate merg normal, în ritmul lor,
Şi chiar de-mi place sau de nu îmi place,
Căci ştiu că nu-i nimic întâmplător.

Priviri cu sens se pun în evidenţă
Prin cei ce spun ce văd şi nu-s orbiţi,
Şi vor trăiri, nu simpla existenţă,
Şi nu-şi doresc pe alţii chinuiţi!

Pe drum mereu, mereu în aşteptare,
Nu-mi este dat şi ştii că nu ţi-i dat,
Chiar dacă unii, hoţi la drumul mare,
Furat-au ce-au crezut că-i de furat.

Dar legea firii, care, pentru toate
Are un sens, doar unul, şi suprem,
Va arăta că doar un drum se poate
Îl ştiu, îl ştii... Şi, uite, nu mă tem!

Şi pasu-i mic dar totuşi este mare,
Liberator pe veci şi în vecii,
Zorit de fapte care au urmare
De la bunici şi până în copii.

Din înţelesuri necesare

Eu, cu minciuna, nu mai stau la masă,
Nu vreau să mă mai scuipe în obraz,
Chiar dacă rătăcesc şi n-am o casă,
Nu mint, din asta n-am să fac un caz.

Mă port cu alţii cum mă port cu mine,
Ceea ce spun nu uit că eu am spus,
Şi nu fac legi ce-ar spune că e bine
Doar dacă steaua cuiva a apus.

Pun mâna-n foc, pun capul sub secure,
Dar nu mă vând cuiva să fiu un sclav,
Că omul, care sunt, de-i dat să-ndure,
Doar îndurând n-ajunge-a fi bolnav.

Şi-am învăţat că fapta mea contează
Pentru ce sunt şi tot ce voi mai fi,
Dar, dacă-i rea, eu ştiu că amputează
Destinul celor care-mi sunt copii.

Şi am ales să merg pe drum doar înainte
Că de-am plecat pe el, îl am de mers,
Aşa cum e... şi ştiu că nu mă minte,
Că-l am aici pornit din Univers.

luni, 30 aprilie 2012

Ca şi cum...

Sunt trimis pe căi străine,
Ca şi cum aş fi robot,
Ca şi cum n-aş şti că mâine
Să-ntorc brazda vieţii pot.

Mi se spun, ca adjective,
Înţelesuri de consemn,
Prinse-n vorbe obsesive
Ca să plec în mod nedemn.

Mi se-aruncă vorbe-n faţă
Despre ce nici n-am făcut,
Ca şi cum, de dimineaţă,
Cuie-n tălpi mi-aş fi bătut.

Eu nu plec că îmi ştiu soarta,
Ştiu ce dat îmi e-n destin,
Ştiu că cei ce-mi închid poarta
Fug de fapt spre al lor chin!

Unii îmi aprind o torţă
Ca şi cum nu pot să văd
Că-mpotrivă-mi vin cu forţă
Să mă-mpingă spre prăpăd.

duminică, 29 aprilie 2012

Căutând înspre destin

Unde gândul te găseşte,
ca să poată să îţi spună
Că-i prea cald în vara asta
şi că vine o furtună,
Ori de vrea să-ţi povestească
despre timpul care trece
Şi ce-n urmă-i va rămâne
dacă vine vremea rece?...

Unde pasul te găseşte
ca să vină să îţi spună
Că tu vezi că-i vreme bună
însă norii se adună,
Ori să-ţi povestească-n grabă
de acei ce fără vină
Vinovaţi îi văd aceea
ce se tem când e lumină?

Unde visul te găseşte
ca să vină să îţi spună
Că-ntâmplarea-şi ştie timpul
de a fi doar împreună
Ori de vrea să-ţi povestescă
de ce-i dat oricum să vină,
De-mplinirea ce va face
casa să ne fie plină?

Unde fapta te găseşte
ca să vină să îţi spună
Că e timpul de a merge
doar pe calea cea mai bună,
Ori de vrea să-ţi povestească
despre ziua următoare
Când simţi-vei că începe
fără semne de-ntrebare?

Orişice şi orişicine,
orişiunde te-ar ascunde,
Vine peste noi destinul,
a ne-ascundem n-avem unde!

vineri, 27 aprilie 2012

Vara de-nceput

Începe-o nouă vară... Şi-i fierbinte,
La fel o alta n-am prin amintiri,
Nu va mai fi nimic ca mai-nainte,
E-o vară plină doar de împliniri.

Mai simt furtuni ce le-am lasat în spate,
Mai ştiu ce vânturi reci m-au îngheţat,
Dar văd lumini ce vin să îmi arate
Că gerul iernii-n iarnă s-a-ngropat.

Şi vine vara chiar dacă-mpotrivă,
Pe drumul ei, vin unii şi pun spini,
Sentinţa-n ceruri e definitivă,
Pieri-vor toţi în ploaia de lumini.

Un fulger ce pornit e de o viaţă
E-acum în drum, aproape de Pământ,
Şi va lovi la ceas de dimineaţă,
Redându-i vieţii dreptul cel mai sfânt.

Aceasta vară nu ne ocoleşte,
De zeci de ani e-ntipărită-n noi,
Ea vine-ncet, doar timpul se grăbeşte,
Să numere, din nou, din doi în doi.

Aşa e scris... Va fi aşa-ntâmplată
Negociabil chiar nu e nimic,
E vara ce de-o viaţă-i aşteptată...
E timpul ei... Nu caut să-mi explic.

joi, 26 aprilie 2012

Între real şi idiot

Mă întreb ce se-ntâmplă prin lume,
Mă întreb de-a-nţelege mai pot...
Nici nu pot să îmi spun eu pe nume,
Azi când unii mă cred idiot.

Mă întreb cum pot unii să spună
Că iubirea e doar un complot,
Şi că-i vremea şi timpul s-apună...
Cel ce crede în ea-i idiot?

Mă întreb de ce unii mă-ndrumă
Spre plecări, pe un drum ce nu-l pot,
Şi-ncercând, să îmi spună, în glumă,
Îmi scrâşnesc: tu eşti chiar idiot?

Mă întreb ce va fi să reziste,
Mă întreb de nu cumva-s robot
Când citesc pe fundal, în reviste,
Că şi scrisul e-un har idiot.

Mă întreb, căutând întrebarea
Ce va fi să o pun, ca un tot,
Când vor vrea să-şi hrănească mirarea:
Azi sunt bun, ori sunt tot idiot?

Am fost eu, dragii mei, totdeauna,
Am urcat, am căzut, dar mai pot
Să mă-nalţ netrăind în minciuna
Ce m-ar face-ntru tot idiot!

Am fost eu şi sunt eu, cel ce crede
Că un om e un om, nu un ciot,
Că şi fapta din spate se vede
Când făptaşu-i de fapt idiot.

miercuri, 25 aprilie 2012

Furtuni în nori

În vânt se răscoleşte-ntreaga zare,
De pe câmpie până sus, în munte,
Acolo unde stau să se înfrunte
Norii, ce par că vin la confruntare.

Purtând pe umeri veșnicii polare,
Sau semnul unor ape-nvolburate,
Furtunii cer să facă ea dreptate,
Cât încă rodul pomilor e floare.

Că unii, încântaţi de noi ispite,
S-au cam dedat la fapte indecente,
Şi peste umbre pun, ciudat, accente
Să ţină înălţimi înzăpezite.

Doar unii fug, de parcă simt că seara,
Le fură lacrimi care stau să cadă,
Şi nu mai vor să fie veşnic pradă
Celor de friguri dau în plină vară.

Însă rămâne totuşi să se-ntâmple
Ceea ce spus a fost pe totdeauna,
Ca lumea să priceapă că minciuna
Zăpezi, pe munţi, nu pune... doar pe tâmple!

miercuri, 18 aprilie 2012

Importanţa ca om

Viaţa-i viaţă şi-al ei mers
E un pas prin Univers,
Important e şi-un atom,
Important e orice om!

Nedumeriţi sunt unii că nu tac
Când vor comenzi absurde să ascult,
Şi am curaj să spun că e prea mult...
Dar ce să fac? Nu pot să mă prefac.

N-am nici un drept să fug de ce sunt eu
Şi să-mi înfig privirile-n pământ
Atunci când mi se-aruncă vorbe-n vânt
De cei ce n-au curaj, dar au tupeu.

De ce să tremur când aud urlând
Stihii ce, bântuind, se cred că pot
Să-mi rânduiască viaţa, ca robot
Ce râde doar că alţii-l vor râzând.

Mă recunosc trăind când plâng sau râd,
Când nu mă-nvârt în cerc spunând că merg,
Sau să m-ascund spunându-mi că alerg
De frica celor ce-şi au gândul hâd.

Să mă întorc din drum? E oare demn
Trăirea s-o ucid, s-o ţin în frâu
Şi să aştept cu mâinile în brâu,
Ca alţii, dacă vor, să-mi dea un semn?

Aşa că n-am de ce să mă-ndoiesc,
Din teamă, nici nu-ncerc să-ngenunchez,
Eu pentru omul liber tot pledez
Chiar dacă-ar fi cu viaţa să plătesc.

marți, 17 aprilie 2012

Ruga-mi pentru libertate

De-atâta timp cer marea libertate
Şi ştiu că vine, vine, e pe drum,
Am înţeles că doar făcând pe toate
Îmi poate fi şi n-am s-o pierd în fum.

Şi cer de-atâta timp să se dezlege
Ce e legat acolo ori aici,
Şi să-mi fiu slugă mie când sunt rege,
Să nu mai simt ca sunt ca un arici.

Pe praguri stau, cu calm, în aşteptare,
Când vreau ceva privirea mi-o ridic,
N-am timp, dar dacă ard de nerăbdare
De mine fug şi viaţa mi-o complic.

Chiar pot să număr, zile sunt, nu multe...
E timpul lor, n-am cum să le grăbesc,
Îi rog, de ajutor, să mă asculte
Pe cei ce libertatea mi-o doresc.

Sunt fapte de făcut... De nu-s făcute
Mă-ntorc din drum că nu am cum să plec,
N-am cum să mint că toate sunt văzute,
De prag nu pot decât iubind să trec.

Aş vrea să fiu ferit de toate-acestea
Dar, cum nu sunt, îl rog să-mi dea un drum,
Şi-astept o clipă când veni-va vestea
Că pot pleca şi liber sunt de-acum.

E firea mea să lupt de simt că ura
Împinge munţii să-i coboare-n văi,
Şi am să lupt cu cei ce-ntrec măsura,
Cerându-mi să m-abat pe alte căi.

De-atâta timp cer marea libertate,
Ca liber să fiu eu liberator,
Dator mai sunt cu doar câteva fapte,
Nu mă opriţi! Nu pot să plec dator!

Mă rog de voi, cei dragi, ce îmi ştiu zisa,
Să facem ce mai este de făcut,
Vreau libertate... Ştiti... Doar ea-i premiza
Că nu-mi întorc privirea spre trecut.

O vreau şi pentru voi şi pentru mine,
Oricine şi oricum ne-ar fi legat,
Vă vreţi voi bine... Mie îmi vreau bine,
Cu ură facem rău... Şi e păcat.

joi, 12 aprilie 2012

Mâinele prin azi

Ce nu vrei azi, fii sigur, va fi mâine,
Ceea ce-i dat nu poate fi oprit,
Pe drum, poţi da cu piatra într-un câine,
Dar poţi să ştii de-i bine că-i lovit?

În trecerea pe prag şi miez de noapte
Am timp să văd cum norii se grăbesc,
Să treacă-n ploi ce date li-s ca fapte
De-a-şi fi, prin rod, însemn Dumnezeiesc.

Tu poţi fugi pe multe căi străine,
Deşi cu-n gest poţi şti că ai destin,
De-a rostui chiar azi ce fi-va mâine,
Vărsând, nu bând, paharul cu venin.

Te poţi întoarce, zici, fără să-ţi pese
Că timpu-l iroseşti gândind minţit,
Dar când vei şti că roade neculese
Mor fără rost, vei şti cât ai greşit!

Când ura vrei pe chip să ţi se-arate,
Nu te întrebi de ce vei fi urât
De-acei ce-n drum viaţa ta ţi-i scoate,
Ca să regreţi că azi vrei doar atât?

Iubirii azi de-o-mpiedici să rodească
Eşti chiar convins că tu eşti Dumnezeu?
Că poţi opri o floare să-nflorească?
Că fi-va traiul mai uşor, nu greu?

Ce nu vrei azi, fii sigur, o să fie,
Nu va mai fi uşor, dar tot va fi,
Ţi-e cartea vieţii scrisă, n-o poţi scrie
Aşa cum tu, ca om, ţi-ai mai dori.

Dar orice faci, cu grijă, ia aminte:
În lume cu un rost te-ai vrut venit,
Ceea ce-i dat îţi iese înainte,
Să urci acolo unde singur ţi-ai dorit.

Şi unul este-n Cer cel ce păzeşte
Să nu te-abaţi din ceea ce-ţi e scris,
Când eşti potrivnic, da, te pedepseşte,
Că vrei să uiţi că ţie ţi-ai promis.

luni, 2 aprilie 2012

Haideţi, hai...

Hai să ne privim cu ochii
ce-i deschidem după faptă,
Ca să ştim dacă e bine,
ca să ştim ce ne aşteaptă,
Hai să ne-ntrebăm ce suntem,
fără a rosti cuvinte,
Ca să ştim, de sunt rostite,
să fim cei de mai ‘nainte.

Hai să nu mai pierdem timpul
cu atâtea amănunte,
Că-i mai greu să mergi pe vale
decât a urca pe munte,
Hai să ne-aruncăm privirea
dinspre timpuri viitoare,
Ca să ştim de ce minciuna
timp de viaţă mare n-are.

Hai să nu mai facem zgomot
doar ca alţii să nu doarmă,
Ori, iubind prea mult arginţii,
să punem mâna pe armă,
Hai să fim, încă se poate,
cei ce ştiu să şi trăiască
Spre a-şi împlini destinul
ca, pe veci, să nemurească!