Actorie de răscruce

Legături de veacuri se dezleagă,
Rolul de paiață-i căutat
De actori ce nu pot să-nțeleagă
Cum firescul poate fi ratat.

Lumea e-așezată la răscruce,
Totul e întors cu fundu-n sus,
Că minciuna tot mai mult seduce,
Adevărul greu de tot e spus.

Calendarul are, iarăși, altă formă,
Rolu-i e complet denaturat,
Ca detaliu de extremă normă
Prin absurde sensuri relevat.

Chiar și timpul pare-n amorțire
Neștiind de nu-i deja trecut
Printr-o enervantă amăgire
Ce îl vrea și orb, și surd, și mut.

Prin împreunări de argumente
Nimeni nu mai poate dovedi
Puritatea simplelor accente
Ce puteau iubirea ocroti.

Clase de eroase tot mai fine,
Fac realul tot mai grosier
Că-s puțini cei ce se pot abține
În a-și face trupul liftier.

Vinovații urlă cel mai tare
Că sunt cei mai mari nevinovați
Și așteaptă cereri de iertare
De la cei vânduți sau cumpărați.

Și e zarvă multă, iar ruptura,
E deja un mod obișnuit,
Pentru mulți, de-a dovedi că ura
Armă e, de neînlocuit.

Acuta stricătură

Nu vreau să spun acum că nu aud,
Că-n jurul meu e-o liniște acută,
Spun doar că într-o umbră mă includ
Lăsând să treacă vremea ce-i pierdută.

Înscriu pe lista ca și vis stricat
Această întâmplare trecătoare,
Ca să remarc idei ce le-am uitat,
Și-au devenit la ceruri strigătoare.

Ascult prin semne oameni ce vorbesc
Și-aud citind o lume care strigă
Banalități de care se feresc
Știindu-le că uneori instigă.

Acum, nepăsător, învăț mai mult
Despre greșeala ce-mi părea banală
Când încercam pe muți să îi ascult
Deși credeam că vorba lor e goală.

Acum, când totu-i altfel, n-am de gând
Să văd că se vorbește despre mine,
Nici lacrima, spre ștergere trecând,
Nu vreau să știe de mi-e rău sau bine.

Tăcere vreau în jur cât să privesc
Spre cei ce cred că ei ne sting lumina,
Sau că mărimea ei ne-o potrivesc
Ca să purtăm mereu în minte vina.

Și vreau un orizont netulburat
De minți ce viețuiesc în somnolență,
Ca tot ce-i rânced, putred sau stricat,
Să stea în dulcea lui convalescență.

Eu nu aud, dar ochii înțeleg
Și ceea ce nu-i dat să se audă,
Dar chiar de n-am tot adevăru-ntreg,
Nu mă complac a fi o paparudă.

Distanțare socială

Din nou suntem sub semn de întrebare,
Din nou suntem constructori de ruine,
Trecând pe puntea vieții ce nu ține
Atât de multa noastră delăsare.

Gândul mi-e greu și mintea mi-l refuză,
Oricât ar vrea nu are ce-nțelege,
Cum acceptăm ca dincolo de lege
Să tot găsim netrebnicilor scuză?

Nu știu ce vi se-arată în oglindă
Când voi, compatrioți, trăiți cu frică
Și faceți doar ce alții vă indică
Deși ei vor în lanțuri să vă prindă.

Parcă trăiți cumva în altă lume,
Cu totul și cu totul diferită
Ce de minciuni și ură-i părăsită
Iar omu-i doar un animal cu nume.

Vă transformați cu orice zi ce trece
În cei ce doar vorbesc că ar și face,
Dar vor să doarmă liniștiți, în pace
Și îmbătați mereu cu apă rece.

Vorbiți mereu că lumea e în criză,
O criză excedentă, mondială,
Nici aparența nu se mai înșeală,
Iar viața e a libertății miză.

Voi ziceti, leneviți, că va fi bine,
Gândind că viața nu-i nemuritoare,
Și e firesc, prostia nu prea doare,
Dar e mai rea când obicei devine.

Vă zic acum, în glumă, ca un clawn,
Cum de puteți răbda așa ursită
Să tot trăiți o viață pervertită
De unii ce se țin în dinți de scaun?

Închiderea în casă vă stâlcește
Și minima fărâmă de conștiință,
Mimând o samavolnică voință,
Sperând că izolarea vă păzește.

Negați, și tot negați, oricum, ideea
Că nu se poate merge mai departe,
Că acceptând, ajungeți tot la moarte,
Când tot stingeți credințelor scânteia.

Tot ziceți că vi-i grija înspre toate,
Și vreți ca toată lumea să vă creadă,
Însă mințiți cu vorbe de paradă
Că-n brazde stau recolte îngropate.

Ceva e strâmb, și strâmb ne-nfeudează,
Ne trage-n jos, cu totul ne deprimă...
A nu vedea că-i rău deja-i o crimă,
Hai, încercați s-aveți o minte trează.

Hai, încercați să mai aveți emoții,
Nu mai trăiți prin ce aveți în minte,
Că dincolo de cifre și cuvinte
Destinul țării îl avem cu toții.

Nu cumva lașitatea vă doboară,
Justificând o cinică eroare?
Cum scrie presa nu simțiți că doare?
Că ea dintr-o minciună-n alta zboară?

Cu mult prea mult azi construim ruine,
Și ne fixăm doar după alții ora,
Iar dependența zilnică ni-i hora
Ce-n lașități și compromis ne ține.

Cum mai răbdați un pumn murdar în gură?
Cum să tot dați, de fapte, socoteală?
Ce-nseamnă distanțarea socială?
Mai știți unde-ați ajuns, la ce măsură?

Sunteți cârpaci cu degetele boante,
Pensionari ai milei sociale,
Ajunși, prin plecăciuni, cu-n zgârci în șale,
Și sclavi ai neghiobiei arogante?

Puțini mai sunteți cei lipsiți de frică,
Cei ce n-acceptă botnițe și lese
Și nu se vor lichelelor metrese,
Și-n gura mare zic ce au să zică.

Dar unde sunt cei ce țipau într-una
Că stau atenți să nu se fure țara,
De cei văzuți de ei stingând țigara
Cu doar o mână, stânga, totdeauna?

Eu nu vă-mpart, că prea puțin contează,
Retorică îmi este întrebarea,
Dar ascultați, dinspre străbuni, chemarea,
Și încercați să stați cu mintea trează.

Vă zic acum, dar nicidecum în glumă:
Cum de puteți răbda așa ursită
Să tot trăiți o viață pervertită?
Și nu simțiți că lanțuri vă sugrumă?

Privind înspre trecut, nu am ce face,
E timpul să vă spun direct în față,
Că viața-n halul ăsta nu e viață,
Nici pacea, prin cedări, nu este pace.

La luptă dar, români, veniți la luptă
Cât încă lupta nu-i din start pierdută,
Cât demnitatea încă-i o redută,
Cât țara-i încă țară și nu-i ruptă!

Decor de convergențe

Unii îmi spun că sunt un om nebun,
Venind spre tine ca să-ți dau de veste
Că, pentru noi, momentul oportun
E scris, de primul pas, ca și poveste.

Cuvântul de-nceput, grăbit, s-a scris
Când ne priveam, tăcuți, fără motive
De-a vrea să știm de, cumva, n-am omis
Priviri înspre consensuri instinctive.

Și-n mod firesc, lăsându-se furat
De zise, inventate, interese,
Povestea înspre noi s-a avântat,
Fără să spună ce, tăcută, țese.

Ceva ce nu părea de uz comun,
De multe ori firesc în divergențe,
S-a arătat simțirilor tribun,
Accentuând mereu pe convergențe.

Încet, povestea s-a făcut decor,
S-a conturat ca dor și ca dorință
Neacceptând idei de ajutor
Nici omenești procese de consțiintă.

Din întrebări ce-și căutau răspuns
S-a creionat fireasca înteebare
Dacă fugarul timp ne e-ndeajuns
Să-l deslușim, să-l știm cât ni-i de mare?

Cât am putut ți-am spus ce am putut
Să scot de sub idei de bănuială
Măcar nuanța clipei de-nceput
Ce-n felul ei, vei ști, că-ți e loială.

În ziua-n care soarele-n apus
Va sta cu mine trupul să-ți privească,
Să-ți amintești ce totdeauna-m spus
Și cum e dat firesc să se-mplinească.

Nuanța nopții

Vom face amândoi întâiul pas
Spre un altfel, numit redefinire,
Lăsând ce-a fost, în felul lui rămas
Torționar ideii de iubire.

Dintr-un trecut din care, alungat,
Am reușit să mă salvez pe mine,
Prin tine sunt spre mâine avântat,
Spre împlinirea voilor divine.

Tot din trecut și tu, încet, venind,
Voind să fii un demn de întrebare,
Te-ai împăcat cu rolul suferind,
Ce-ți tot șoptea că nu prea ai scăpare.

Printre urzeli lipsite de motiv,
Ori simple bănuieli exagerate,
Simțiri cu rost firesc, imperativ,
Se vor, în adevăruri, încadrate.

Concretizări cu foarte clar contur,
Prin fapte, și urmări, redefinite,
Prin rostul lor, magnific și matur,
Ne vor deschide drumuri infinite.

Fixați acum de gândul în deșert,
N-avem vederi spre clipa schimbătoare
Ce chiar incertul în preschimbă-n cert
Dând nopții și nuanță și culoare.

Când clar va fi că totul e pornit,
Când se vor rupe lanțurile grele,
Vom ști ce excedente ne-au unit
Ca să ne-avem priviri și înspre stele.

Vestire prin tălmăcire

Am tot vorbit cu tine, ți-am tot spus
Cum e cu vremea mergerii-nainte,
Și despre timpul ce-i deja redus,
Greu de-al cuprinde-n câteva cuvinte.

Revin și-ți spun că totul e valabil,
Necesitatea e acum acută,
Firesc fiind, în nici un fel probabil,
Că altceva nicicum nu te ajută.

Pasul pe loc îl bați și tot îl bați
Iar gândul ți-l omori cu vorbe rele,
Și-ai temere, nu vrei să te abați
Spre drumul ce te-ar duce înspre stele.

Multe ți-am spus, dar le-ai numit povești,
Croindu-le modele și tipare,
Uitând s-accepți că toate le trăiești
Mereu părând o simplă întâmplare.

Și iată, iar îți spun, în mod concret,
Că drumurile toate ți-s barate
Și nu te poți ascunde-ntr-un regret
Pe tema obțiunilor ratate.

N-ai cum să te dezlegi, să poți păși,
Decât dând dreptul, vieții, într-o noapte,
Dorințe vechi să lași a se-mplini,
Doar noi fiind părtașii unei fapte.

Prin fapte doar, cu-al lor consens durabil,
Vei rupe lanțul ce acum te strânge,
Și-apoi va fi firesc, deloc probabil,
Să uiți de lacrimi, lovituri și sânge.

Grăbește gândul, nu-l mai ține-n loc,
Nu-i da mereu un iz de tălmăcire,
Cheia e simplă... Simpla-ți dăruire
E calea ta spre viață și noroc.

Părtași cu iarba deasă

Curând, curând, noi doi, într-o pădure,
Abia trecut fiind de miez de zi,
Ascunși de gânduri negre și obscure,
Pe drumul nemuririi vom porni.

Va fi-n pădurea ce, cândva, în vise
Ți-a arătat tot ce voiai să știi,
Și chiar te-a dus la porți, atunci înschise,
Cărora, cheie, tu ai să le fii.

Te vei simți, pornind copilărește,
În clar consens cu marile schimbări
Ce date ți-s, divin și omenește,
Lipsindu-te, cu totul, de-ntrebări.

Privirea-ți, prin chemarea generoasă,
Va fi imbold și consistent motiv,
Ca să aflăm că viața nu ne lasă
Decât trăind uniți, definitiv.

Lăsându-te să fii cutezătoare,
Sânii rotunzi vederii ai să-mi lași,
Și-n mângâierea razelor de soare,
Vom deveni, concretului părtași.

Vei vrea privi seninul cer de vară,
Ori firul ierbii trupu-ți mângâind
Când pântecu-ți găsi-va să tresară
Clipa în care se va ști rodind.

Și chiar acolo unde, iarba deasă
Strivită de al șoaptei legământ,
Vei fi, dintre femei, cea mai frumoasă,
Dând nemuririi un extrem avânt.

Din nou, apoi, când se va face noapte
Și ne vom ști, în liniște, doar noi,
Pecetluind ideea, tu, prin fapte,
Vei defini al vieții rost, în doi.

Cumulativele contraste

Sunt un subiect al marilor contraste,
Din flancul drept până în flancul stâng,
Sunt judecat că veștile nefaste
Le las vederii, fără să mă plâng.

Sunt cel vorbit de rău, dar și de bine,
Și sunt vorbirii numitor comun
Că cel puțin doi oameni sunt în mine,
Unul prea rău și altul foarte bun.

Sunt acuzat că sunt cel ce bag frica
În cei ce sunt mereu înfricoșați,
Usturător fiind precum urzica
În mâinile celor ce-și zic barbați.

Dar sunt văzut izvor de-ncurajare,
Un pansament și alteori un leac
Celor ce cred că toate-s o-ntâmplare
Oricând cu rost și nicidecum un fleac.

Aduc o veste rea și una bună
Și tai în carne vie mai mereu,
Punând mereu contrarii împreună
Exact așa cum, cumul, sunt și eu.

În tot ce scriu, mă bagă unii-n seamă,
Sunt criticat, ori, altfel, lăudat,
Iar unii mi se-apropie cu teamă,
Atenți la pas, de nu-i cumva strâmbat.

Probabil îmi e soarta curioasă,
Să fiu al meu dar și al tuturor,
Acel ce-s omul bun la orice casă
Și-n casa mea doar un banal decor.

Ar fi mai simplu pentru mine, poate,
Ca simplu, singular, să mă impun,
Însă îmi plac, la nebunie, toate,
Și cântecul și coada de păun.

Mi-e clar că sunt un mugur de contraste,
De cald și rece, ori de bun și rău,
De gânduri mari dar și de gânduri proaste,
Și-ntotdeauna înger și călău.

Perpetuul continuu

Îți este greu să spui că mă iubești,
Gândind că lumea judecă iubirea,
Că a rămas subiect pentru povești
Și prea puțini îi mai cunosc menirea.

Știi clar ce vrei, și-ți este clar ce vrei,
Și știi ce drum te duce înainte,
Punând, pe tot ce simți, un just temei,
Ai teamă doar să folosești cuvinte!

Pare ciudat, dar timpu-i el ciudat,
A devenit, ca rost, o numărare
A tot ceea ce-i greu de numărat,
Fortând răspunsul fără de-ntrebare.

Inconsecvența-n lume-i fapt firesc,
Chiar dacă mai mereu se contrazice
Cu tot ce e, prin datul omenesc,
Lăsat, pe om, tot timpul să-l ridice.

Ai spune, mai mereu, dar te oprești,
Temându-te că toată omenirea
E oarbă la trăirile firești,
Prin interese definind iubirea.

Neacceptând idei ce contrazic
Perpetua, în absolut, mișcare,
Te-ar condamna cei mulți, cu suflet mic,
Numindu-ți visul semn de întrebare.

Îți văd mereu cuvintele tăcând,
Când caută să fie înțelese,
Să spună clar ce ai continuu-n gând
Uitând voit de formele exprese.

Tăcere izvorâtoare

De-o vreme tac, nici ție nu-ți vorbesc,
Din liniște croit-am o cortină,
Nu mai amestec gândul omenesc
Cu vremea care știu că o să vină.

În viață ne-am lipsit de limpeziri
Lăsându-ne surprinși de-nvolburare
Tot pariind pe marile iubiri
Ce le trăiam mințindu-ne-n visare.

Am spus că totul e predestinat
Ferindu-ne, cu grijă, de cuvinte,
Sperând că nu e totul ruinat,
Că viața merge singură-nainte.

Ne-am folosit de gânduri mult prea mult,
Parcă voind ca ele să vestească,
Concretul denumindu-l ca ocult
Și prea deprins cu patima lumească.

Bat drumuri, adevăruri căutând,
Ca-ntr-un final să aflu și de mine,
Să nu mai cumpăr și apoi să vând
Palate construite pe ruine.

La porți închise bat și le deschid,
Spre curțile lipsite de lumină,
Intrând în rol de clown insipid
În râs luând idei care suspină.

Chiar dacă-mi este sensul interzis,
Impactul n-are timp să se petreacă,
Nici de ar fi să se întâmple-n vis,
Când e să sap fântâni în piatră seacă.

Tot regăsind al lacrimei izvor,
Mi-am iau tăcerea semn de biruință,
Ca învățând să mor, să nu mai mor,
Având credința-n spirit și-n voință.

Preponderent imperativ

În vis mi te arăți... Te văd mereu,
Și nu te lași ascunsă niciodată,
Voind să știi continuu de-mi e greu,
Voința-ți e de fapte confirmată.

Te lași văzută, vrei să înțeleg
Ideile ce se vor fi pornire
În definirea marelui întreg
Cu început în prima-ți dăruire.

Nici unei umbre nu te vrei motiv,
Când simți tăcerea care mă răscoala,
Dându-mi de veste clar, imperativ,
Când mi te dai, îmbrățișării, goală.

Așa-mi apari când știi c-așa ar fi
Esența unei fapte realiste
Și care, la final ar împlini,
Dorințe ce fac viața să existe.

Privirea-ți e însemn esențial
Al pietrelor ce pun la încercare
Preponderentul rol, conjunctural
Ce duce visul, altfel, în eroare.

Hotărâtor, ideii îi faci drum,
Să văd concret că nu am porți închise,
Și acceptând îndemnul tău de-acum
Să-mi amintesc, trăind, aceste vise.

Din vis vor trece toate peste prag,
Se vor preface-n fapte pe măsură
Dând chiar destinul nostru în vileag,
Prin eloccventa noastră legătură.

Și vor fi toate limpezi, pas cu pas,
Exact așa cum s-au lăsat văzute,
Iar vorbelor chiar tu le vei da glas
Fiindu-mi, pe de-a-ntregul cunoscute.

Extremul libertin

Prin idei ce nu-s încă întregi,
Ai crezut că-i real ce-nțelegi
Și negând adevăruri și legi
Ți-ai găsit un motiv să mă negi.

Evidențe cu sensul pierdut
Au pus miză întregul trecut,
Dar și-așa prea puțin ai văzut,
Prea puțin m-ai voit cunoscut.

Între vis și realul concret,
Ai vrut pașii porniți prea încet,
Cu păreri exprimate-n secret,
Dovedind un continuu regret.

Chiar de-asupra de orice temei,
Prin cuvinte pornind din idei,
Zornăiai și pierdutele-ți chei,
Arătându-mi ce vrei ori nu vrei.

Conotând un consens comasat,
De esențe mereu ai uitat,
Vieții dând importanță de pat
Fără drept de a fi desființat.

N-a fost mult, poate chiar prea puțin
Evidentul și harul divin
Corelat cu-nstinct libertin,
Definit prin extremul deplin.

Dar acum totul e definit,
Realismu-i deja părăsit,
Începutul de mult s-a sfârșit,
Doar instinctul e-n noi cuibărit.

Poți mereu, totdeauna, s-alegi,
După cum îți dorești să-nțelegi,
Însă-i clar, cât mai suntem întregi,
N-ai să vrei, n-ai să poți să mă negi.

Perfecta întrupare

Atâta frumusețe mă uimește,
N-am versuri ca să pot să o descriu,
E parcă, imposibil, omenește,
Să-mi fie dat cu totul să te știu.

Ți-s formele rotunde și perfecte,
Că-n palme-mi pare trupu-ți definit,
Iar umbra, în lumină, dă efecte
De adevăr ce nu-i tăgăduit.

Iar coapsele, dând gândului amploare,
Desăvârșește trupul minunat
Când dau contururi razelor de soare
Din care, cred acum, te-ai întrupat.

Chiar și-n lumina nopții-ntunecate,
Pântecu-ți e de-un alb perfect rotund,
Prefigurat de visele curate
Ce, fără temeri, umbre nu ascund.

Nu-ncape nici un fel de îndoială,
Tot ce-i văzut și tot ce nu-i văzut
Dă consistență, clar esențială
A ceea ce-i născut și nu făcut.

Te recunosc de cum, printr-o privire,
Ideii de trăire dai contur,
Știind să fii motiv de regăsire
Într-un concret mereu discret și pur.

Și chiar te știu, te știu atât de bine,
În forme clar, cu totul în trăiri,
Dintr-un firesc al vremii care vine,
Ca sens firesc al unei mari iubiri.

Însă, oricum, uimirea nu îmi trece,
Cu adevărul face front comun,
Atâta frumusețe totu-ntrece,
Mi-e greu să mă abțin... Și iată-ți spun...

Tu, aventura

De când eram doar noi şi pădurea,

Mariei

Cu tine simt ce-nseamnă aventura,
Așa cum am simțit din prima zi,
De după noaptea ce ne-a fost măsura
Dorinței de-a primi și-a dărui.

Nimic nu pare piedică-a face,
Nimic nu îți oprește din porniri,
Redându-mi clipe de concretă pace
Prin motivarea ta înspre zvâcniri.

Și n-am, cu tine, nicidecum, oprire,
Nici tu n-ai vrea, nici eu nu vreau să pot,
Că-mi ești mereu model de definire
A ceea ce, firește, sunt un tot.

În tine totdeauna-mi este bine,
Și totdeauna văd că îți dorești
Să ai motiv de-ncredere în tine,
Chiar visul definirii să-mplinești.

Cuvintele nu pot să se rostească,
Știindu-se cu rostul definit
Prin repetarea-ți, evident, firească
În ritmul concludent, ușor grăbit.

În ele-ți țin măruntele secrete
Spuse mereu silabisit, concis,
Când umbletu-ți surpins de piruete,
Mă convingea că drumu-mi e deschis.

Și-am mers pe drum, știind că vrei a-l merge,
Cu toată forța pasului profund,
Ca urma nimeni să n-o poată șterge,
Și nici de umbre rostu-i să ascund.

Posibil e să fi-ntrecut măsura,
Văzând că peste toate vrei să trec,
Trăind întotdeauna aventura
Uitând spre alte gânduri să mai plec.