Când nu credeam, n-aveam nici o dovadă
Şi căutam minuni, numai minuni,
Ceva fără putinţă de tăgadă
Constrâns de absolute noţiuni.
Orice idee ce-mi venea în minte,
De nu-mi era, direct, pe înţeles,
O încercam de-i rece ori fierbinte,
Dezintegrând-o până la exces...
Mă îndoiam, chiar nu-mi dădeam crezare
Pornirii de a face primul pas,
Voind a face ziua mare, tot mai mare,
Priveam mereu, cu gândul, înspre ceas.
Spuneam că-mi sunt cu multă trebuinţă
Şi cele ce n-aveau vreun folos,
Iar în prea multa mea obişnuinţă
Ochii-mi priveau, căutători, în jos.
Nemaiavând puterea de-a-nţelege,
Ceva, ce nu ştiam, m-a îndemnat,
Să văd că mintea mea mereu alege
Doar concordant cu ceea ce-a-nvăţat.
Şi-atunci am apucat pe-o altă cale,
Ce mă lăsa să ştiu unde ajung,
Când urc pe munţi sau merg numai pe vale,
Cum să scurtez un drum crezut prea lung.
Am început a-mi da crezare mie,
Şi-am început să fac ştiind să fac,
Că-n mine regăsesc pe cel ce ştie
La boala neputinţei un alt leac.
Şi pas cu pas, crezând în biruinţă,
N-am mai avut priviri pierdute-n gol,
Nici controverse nu găseam, prin ştiinţă,
Uitasem de al drumului ocol.
Găsesc, abia acum, mereu dovada
Că munţii nu sunt timpului reper,
Că necredinţa-i soră cu tăgada
Şi că şi-aici trăim la fel ca-n Cer.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu