Tăceri prea multe ştiu c-am adunat,
Luptând cu mine şi cu viața mea,
M-am tot lovit de-"a vrea" şi "a putea",
Şi de trăiri, cumva, am cam uitat.
Am dat cu zarul... n-am voit un număr,
Ci doar să văd de ştie ce-mi arată,
De-ncepe-a povesti... "a fost odată",
Sau, în dispreţ, priveşte peste umăr...
De multe ori am căutat un drum,
Bătătorind cărări întortocheate
Şi-n deznădejde mi-am făcut păcate
De care mi-amintesc de-abia acum.
Nu am uitat că datu-mi să vorbesc
E parte din întregul ce mi-i firea,
Dar nici că-mi sunt dator cu amintirea
Tristeţilor ce nu mă ocolesc.
Şi astfel, negăsindu-mi clar motiv,
De-a obosi cuvintele degeaba,
Am învăţat să ştiu cum stau cu treaba,
Pledând pentru consensul sugestiv.
Multe cuvinte prea puţine spun,
Dacă în suflet nu-i decât durere...
Vorba reduce simţul la tăcere,
Şi-apoi letargic, trece în imun.
Tocmai de-aceea, fiindu-mi eu subiect,
Şi neavând îndemn spre măsluire,
Mă las a fi ştiut ca amintire,
Remodelat de-al timpului efect.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu