Îm răzvrătesc absurd câte un gând,
Mereu, când simt, acut, absenţa ta,
Când văd, pe ceas, grăbitul timp trecând
Şi nu-l conving de mine-a mai uita.
Mă tot avânt, pe muchii de cuţit,
Când aşteptării nu-i găsesc măsură,
Spre marginea de orizont finit,
Să mut din loc enormii munţi de zgură.
Şi te revendic, cu un gust amar,
Tainicei ploi de stele căzătoare,
Şi protestez, cu-n mers antiorar,
În fiecare zi de sărbătoare.
Te ştiu în buzunarul unui gând,
Mergând mereu, pe orice drum, cu mine,
O candelă ce, pururea arzând,
Credinţa necurmată îmi susţine.
Dar seara, când văd ceru-nvăluit
În praf de stele înmuiat de rouă,
Trăiesc un dor, nebun, de infinit
Şi nu mai văd decât că iarăşi plouă.
Realitatea nu o mai contest,
Martori îmi sunt şi soarele şi luna,
Dar protestez şi sincer, şi onest,
Şi te revendic pentru totdeauna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu