Durere de România

Durerea României mă tot doare,
O simt fără-ncetare, zi de zi,
O simt în orice zi de sărbătoare,
Mi-e teamă că-n durere va sfârşi.

Nu resimţiţi şi voi un pic de jale,
Şi că trăim făcând exces cumplit
Tot discutând probleme sociale,
Și idealuri greu de împlinit?

Din amintiri vin gânduri ce ne-ngână
Că am avut şi-avem un bun pământ
Că tot ce-a fost industrie română
Este deja, cu totul, în mormânt.

Agricultura-i iată muribundă,
Pâmântul vara crapă însetat,
Substituirea omului abundă,
Mult întâlnit e omul surogat.

Azi parcă toate relele din lume,
Se ţin de noi mai rău decât un scai,
Şi-s adunate-aici să ne consume
Idei, speranţe, vise, grai.

Ne-au obligat să fim cei buni de plată,
Însă şi noi ca platnici ne-am lăsat,
Ori la vânzare-am pus averea toată,
De nici un viitor nu ne-a păsat.

Curând o să rămânem fără sare,
Vom da şi apa unor venetici,
Şi nu vom mai avea nicicum scăpare,
Să mai gândim a mai trăi pe-aici.

Această ţară ce a fost bogată,
Şi mai bogată se putea a fi,
La palmă are dreptul să ne bată,
Că ne e lene mare de-a gândi.

Ea ni s-a dat cu-ntreaga ei avere,
Firesc, având încredere în noi,
Şi noi ne-am învăţat pomeni a cere
Şi, între noi, a ne-ngropa-n noroi.

Valoarea mult prea umilită-acasă
Pe mulți prea mulţi i-alungă pe alt drum,
Dar în mândria noastră nu ne pasă,
Ne lăudăm savanţii doar postum.

Sunt multe competiţii de cuvinte,
Şi-s premiaţi mai mult cei repetenţi,
Mai peste tot se-nşeală şi se minte,
Sunt în putere mulţi incompetenţi.

Ne plângem toţi, dorindu-ne palate,
Că n-avem cum să fim cei mai bogaţi,
Că somnul nu-l avem pe săturate,
Că nu suntem mai bine situaţi.

În jurul nostru lumea clar, se mişcă,
Noi, un Mesia stăm să aşteptăm,
Lăsându-ne-ntr-a timpului morişcă
Sperând ca, la pariu, să câştigăm.

Avem de lucru: suntem câini de pază,
Că orice trecător deja-i suspect,
E important să fim mereu pe fază,
Chiar când uităm de cinste şi respect.

Ori loc de muncă-i trotuarul, strada,
Tocmeala pe lumeştile plăceri,
Demonstrativ făcând mereu dovada
Unei culturi formate din păreri.

Idei absurde dau mereu năvală,
Într-o reformă fără de sfârşit,
Ca să uităm că omul fără şcoală
E mai uşor să stea înlănţuit.

Să ţineţi minte-această profeţie,
Pe care-o spun, deşi sunt îngrozit:
Nimic, pe-aici, nu va mai fi să fie,
Ci doar un Eldorado părăsit.

Nu vrem să ştim ce-i dincolo de poartă,
E important doar ce trăim acum,
Însă uitând de ştiinţe şi de artă,
Doar înspre nicăieri avea-vom drum.

Că n-avem cum, ca neam, s-avem vigoare,
Egalităţi minţite tot trăind,
Ci statuaţi prin fapte şi valoare,
Cu clare hotărâri, nu şovăind.

Balcanizând mereu, aici, cu lene,
Mereu împinşi de mari, drăceşti, mândrii,
Ne macină porniri oligofrene
Sclavi devenind ai propriei prostii.

Durerea României mă tot doare,
De-aşa durere nici nu pot dormi,
Devine tot mai grea, năucitoare,
Nici nu mai ştiu, cu ea, cât pot trăi.