Te-ai acceptat că eşti prizonieră
Acestui timp ce este timpul tău
Şi îl trăieşti cu mine-n premieră?
Stele-şi au sclipiri de porţelan,
În plină noapte încă-i frig pe-afară,
Vremea e altfel, de la an la an,
Acum trăim altfel de primăvară.
Te-am mai văzut cândva, pe un peron,
Al unei gări ce nu-i pe nici o hartă,
Când măsurai, cu pasul monoton,
Cât de departe eşti de vis şi soartă.
Credeam că vei urca şi tu în tren,
Că undeva departe ai a merge,
Dar n-ai urcat, şi-al roţilor refren,
Tot încercau din minte a te şterge.
Sincopa dintre straniu şi firesc
Ne-a fost un greu hotar atâta vreme,
În care-am învăţat să nemuresc
Şi să te-nvăţ acum a nu te teme.
Am stat în aşteptare-atâta timp,
Şi ierni la rând ne-au ars zăpezi pe tâmple,
Mai toate se-ntâmplau în contratimp,
Să ne-ntâlnim n-avea cum să se-ntâmple.
Dar orice viaţă-şi are un destin,
Iar roata vieţii nimeni n-o opreşte,
De nu-i cu voie, chiar şi clandestin,
Ce-i dat, trecând de piedici, se-mplineşte.
N-avem cum şterge urme din trecut,
Ceea ce-i scris prin batere de daltă...
Când într-al vieţii timp ai apărut,
Nu ştiu ce-a fost, o gară sau o haltă...
Cert e acest, ciudat, de-acum prezent,
Cu toate ce se întâmplă-n grabă mare,
Comportamentul meu adolescent
Şi ochii tăi mustind a-nseninare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu