Vorbindu-ţi, gândul s-a făcut scânteie
Şi n-a fost cale zisa să-mi abţin,
Recunoscând că-mi eşti prima femeie
Căreia ani de versuri îi închin.
Firesc că văd, sub bluza ta subţire,
Sânii-ţi ce dor, învolburaţi de dor,
Şi chiar că-i ştiu, rămân încă-n uimire,
Dorul de ei cât e de-apăsător.
Şi mi-aş dori să fiu un strop de ploaie,
Să mă cobor, oprindu-mă pe ei,
Ca răcorindu-i de aşa văpaie
La rândul meu să-i mângâi cu scântei.
Iar vântul parcă nasturii-ţi descheie,
Fără-a avea al tău consimţământ,
Şi-mi spune că nu-i lacăt fără cheie,
Făcându-mă-a mă vrea un fir de vânt.
Boare de vânt, în zi, pe la amiază
Coapsa să-ţi mângâi, mi-aş dori a fi,
Să simt cum sub suflarea mea vibrează,
Dându-și motiv de-a nu se-mpotrivi.
Mai mult decât atât, vreau să se poată,
Noaptea să fiu un aprig meteor,
Să te privesc când fi-vei goală, toată,
Şi, chiar în pat, la tine, să cobor.
Ajuns acolo, fără ezitare,
În cel ce sunt, real, să mă transform,
Ca tot ceea ce-i mic să fie mare,
Aşa cum e și dorul meu, enorm.
Să-mi fii, în mod normal, capitulardă,
Sânii-ţi strivindu-i fără să aştept,
Găsind în pântec foc ce vrea să ardă,
Avându-şi chiar al Cerului accept.
Cuvântul tău îmi e temeinicia
De-a mă-ngropa-n profundu-ţi paradis
Trăind până-n esenţe bucuria
Ca cel ce-ţi sunt, pe viitor, promis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu